Pe 23 ianuarie au fost anunțate cele 10 filme din care se va alege marele câștigător al anului 2023. Toate celelalte premii au fost deja decernate. A rămas doar el, cel mai, cel mai… Cel mai râvnit. Consacrarea supremă a breslei!
Și anul 2023 a fost unul de‑a dreptul mănos! Îndrăznesc să afirm că, în sfârșit, Hollywoodul (și nu doar) și‑a revenit după criza COVID‑ului. Nu știu dacă și‑a revenit și din schizofrenia ideologică (iar crize au tot fost: „Me too”, „BLM” ș.a.m.d.), dar calitatea filmelor selecționate anul acesta, anume din punctul de vedere strict cinematografic, e de cea mai înaltă probă (poate cu o singură excepție). După mine, am revenit la nivelul lui 2020, atunci când Parasite de Bong Joon‑ho a fost marele câștigător. În topul individual, similar cu cel pe care vi‑l propun astăzi, îi acordam în 2020 întâietatea filmului lui Taika Waititi, Jojo Rabbit.
Pe 10 martie vom afla cum vor fi distribuite statuetele anul acesta și ce film va fi oscarizat. Până atunci însă, vă propun un clasament propriu, de la cel mai bun spre cel mai… puțin apreciat (să nu uităm că totul e doar o chestie de gust).
1. Poor Pings (Yorgos Lanthimos). Dacă e să considerăm cinematografia drept una dintre arte și s‑o eliberăm pe cât e cu putință de arcanele utilitariste (didactice, ideologice, propagandistice, distractive etc., etc.), vom constata că filmul lui Yorgos Lanthimos este cea mai desăvârșită operă din cele 10 (în opinia autorului acestor rânduri, evident)! Realizatorul grec a reușit să mobilizeze toată paleta artificiilor tehnice posibile, începând cu trama epică (vom menționa că filmul este o ecranizare a unui roman de Alasdair Gray), decorurile onirice și costumele bine realizate, lucrul meticulos și original cu imaginea, atât la nivel fotografic, cât și cel al planurilor și al secvențelor, sunetul și, evident, prestația actoricească de cea mai înaltă probă! Emma Stone, Mark Ruffalo, Willem Dafoe sunt briliantisimi! Trama filmului este următoarea: un medic excentric transplantează în craniul unei tinere care tocmai s‑a sinucis creierul propriului ei prunc nenăscut. Avem deci debutul unei povești inițiatice transpuse cu brio de Lanthimos pe ecrane: inocența cognitivă a unui prunc asociată capacităților și posibilităților unui corp adult. Am putea dezvolta foarte multe aspecte, dar una din întrebările fundamentale la care încearcă să răspundă filmul este următoarea: oare ce ar fi lumea cu adevărat și cum se vede ea de la o parte dacă ne‑am debarasa de convențiile societale pe care le adoptăm pe măsură ce ne maturizăm? E filmul anului, fără mari dubii, și va ramâne cu siguranță în istoria cinematografiei, la fel precum a rămas The Lobster (2015), o altă realizare fabuloasă a lui Yorgos Lanthimos.
2. Pe Zone of Interest (Jonathan Glazer). Greu poate fi încadrat filmul lui Glazer în topuri sau competiții… „A scrie poezie după Auschwitz e barbar”, zicea Adorno. Dar cum e să faci filme despre Auschwitz?… Glazer a reușit! Și este probabil cel mai puternic film despre lagărele de exterminare hitleriste realizat vreodată. Rudolf Höss, comandantul lagărului, trăiește „după zid”. Are casă mare, dar relativ modestă, soție, copii, gradină, piscină, puțin gust estetic, dar compensat de aspirații… „Banalitatea răului”, au spus majoritatea criticilor. Pare‑se că e mai mult decât atât: e povestea răului imposibil de stăvilit de un zid. E răul pe care‑l stârpești de tot sau care te sugrumă și nu există „cale de mijloc”. The Zone of Interest este o capodoperă. Un film insuportabil. Jonhatan Glazer ne supune unei veritabile torturi, presa cinematografică ne stoarce de seva vitalității fără a ne prezenta o singură imagine „violentă”… Lucru fotografic impecabil, atât la compoziție, cât și la nivel de paletă cromatică; coloană sonoră care, fapt rarisim, este unul din elementele primordiale constitutive ale filmului; prestații actoricești de cel mai înalt nivel ale lui Christian Friedel și Sandra Hüller… Și scena aia cu echipa de tehnicieni care fac curat la muzeul Auschwitz în zilele de astăzi…
3. Oppenheimer (Christopher Nolan). Oppenheimer este un candidat serios la Oscar, căci corespunde foarte bine spiritului acestui premiu, poate cel mai bine dintre filmele nominalizate. Chiar dacă panoul monumental al lui Nolan gravitează în jurul vieții lui J. Robert Oppenheimer, filmul e mai mult despre crearea bombei nucleare cu toate implicările și consecințele aferente. Nolan ne‑a obișnuit cu asemenea producții cinematografice, putem spune că este un elev model al casei (la Hollywood mă refer): trilogia cu Batman, Inception (2010), Interstellar (2014), Dunkirk (2017) au marcat spiritele și cinefilii. Este oarecum inutil să descrii o mega‑producție de acest gen: absolut totul e la cel mai înalt nivel tehnic posibil și fiecare detaliu este cizelat cu meticulozitate. Rezultaul e, și el, corespunzător: filmul lui Nolan este „perfect”. Dar geniul este puțin despre altceva. În Interstellar Nolan a fost pe aproape, nu și în Dunkirk sau Oppenheimer. Dar poate că genul abordat e mai impermeabil la genialitate?…
4. The Holdovers (Alexander Payne). Pentru autorul acestor rânduri filmul este surpriza anului! El face parte dintr‑o categorie specifică, cea a filmelor „de Crăciun”. E greu să aștepți ceva care ar sfida banalitatea sau depăși starea de beatitudine de mivină cvasi obligatorie genului, dar din când în când și la această categorie apare câte un film cu adevărat remarcabil, ceea ce a și reușit Alexander Payne cu The Holdovers. Trama filmului ne duce la o școală‑internat de lux, acolo unde proful de civilizație clasică, Paul Hunham (cu reputație autoritară inflexibilă), este obligat să rămână tutore la internat pentru câțiva elevi care nu pleacă în familii de Crăciun. Până la urmă, acei câțiva elevi ramân… unul: Angus. Filmul este despre singurătate, despre cauzele singurătăților și efectele provocate de coliziunea acestor singurătăți. O mică bijuterie, ținută în palme în mod special de prestația actorilor: Paul Giamatti, Da’Vine Joy Randolph și Dominic Sessa. Nu vom fi surprinși dacă cineva din ei se va alege cu o statuetă.
5. Killers of the Flower Moon (Martin Scorsese). Așteptările au fost mari, povestea reală care a stat la baza filmului – de un dramatism incredibil și prea de tot cinematografică, mijloacele – ca la Hollywood, realizator și actori – spuma spumelor (Scorsese, DiCaprio și De Niro), la care am putea adăuga o adevărată descoperire pentru publicul larg – Lily Gladstone (să nu fim prea mirați dacă va lua premiul pentru interpretarea feminină). Iată deci toate ingredientele pentru un film memorabil. Ceva însă îi lipsește. Ceva imperceptibil, care să‑l treacă din categoria „memorabil” în categoria „capodoperă”. Exact ca la Nolan, dar cu un pic mai puține mijloace. În cazul acestor două filme e cinematografie industrială perfect previzibilă: știi cât bagi și știi cât scoți! S‑a investit mult în acest film și a ieșit un thriller bun de tot!
6. American Fiction (Cord Jefferson). Realizatorul care trăiește o adevărată poveste de succes legată de ediția a 96‑a a premiilor Oscar este Cord Jefferson! American Fiction este primul său lungmetraj și iată‑l în lista celor 10! Indiferent de ce se va anunța pe 10 martie, e o victorie de proporții pentru Jefferson, care a reușit o intrare răsunătoare în lumea mare, căci producția a luat deja premiul spectatorilor la Festivalul Internațional de Film de la Toronto în septembrie 2023 și un premiu la Golden Globes. Vom menționa, desigur, că vorbim și aici despre ecranizarea unui roman, Erasure. În linii mari, filmul este o satiră socială foarte finuță, care ia în derâdere câteva din clișeele societale de cea mai fierbinte actualitate. Thelonious „Monk” Ellison este un universitar care scrie romane lăudate de critici și specialiști, dar pe care nu le cumpără nimeni. Monk este afro‑american și luptă cum poate cu clișeele rasiale. Exasperat, Monk crede că va face o diversiune și‑i propune editorului un roman despre afro‑americani, construit în exclusivitate din clișee, pe care îl numește Fuck pe de‑asupra, și prezintă autorul drept un criminal asasin afro‑american fugitiv. Spre marea stupoare a lui Monk, romanul este acceptat de editură, publicat și chiar ia și un mare premiu literar! Pe bune, dacă era nevoie de o dovadă a faptului că Hollywoodul e în plină convalescență, American Fiction ne‑o prezintă! Și nici succesul filmului la public nu‑mi pare întâmplător.
7. Maestro (Bradley Cooper). Dacă privim atent la lista producătorilor acestui film (cu Martin Scorsese, Bradley Cooper și Steven Spielberg), înțelegem imediat din care cauză nimeni nu va căuta rentabilitate economică (cifre catastrofice la acest capitol, cu peste 10 mil. dolari investiți și doar câteva sute de mii recuperate pentru moment) și că filmul este un tribut pentru un tip din gașcă. Încă un biopic, de această dată unul pur‑gen, dedicat lui Leonard Bernștein, considerat de mulți drept unul dintre cei mai mari compozitori și dirijori americani ai secolului XX. Tradițional, succesul unui biopic depinde în mare măsură de prestația actorilor. Rolul lui Lenny Bernștein a fost interpretat de același Bradley Cooper, iar cel al soției lui, Felicia Montealegre – de Carey Mulligan. Ambii – senzațional de buni. Dacă, pe deasupra, sunteți și pasionați de muzică, filmul lui Bradley Cooper vă va încânta cu siguranță. Un detaliu nesemnificativ, dar peste care nu am putut trece: pe durata întregului film eroii fumează. Credibil, evident, dar mă întreb dacă nu o fi și acesta un marker al nonconformismului.
8. Barbie (Greta Gerwig). Ar fi, probabil, greșit să‑l excludem pe Noah Baumbach din tandemul realizatorilor, într‑atât cei doi sunt indisociabili. Filmul, până la urmă, este mult mai bun decât ne‑am fi putut aștepta. Barbie a fost lansat, practic, concomitent cu Oppenheimer și ambele filme au benefciat de promovarea antagonismului de gen. Din Barbie ne va rămâne, cel puțin, un cântec – „What Was I Made For?”, pentru care Billie Eilish a și luat deja un Grammy – și o scenografie, inclusiv cromatică, greu de uitat. În rest, Barbie lasă o senzație de nedesăvârșit. Gerwig și Baumbach au vrut foarte mult să ne spună ceva, dar se pare că nu au avut curajul să meargă până la capăt. Ceva i‑a ținut în frâu… Filmul, la nivel concetual, pare destul de dezlânat, cu o mulțime de porți și ușițe întredeschise, dar niciun prag trecut. Chintesența lumii de azi. Cum să nu‑ți aduci aminte de „Poor Things” în acest context?
9. Anatomie d’une chute ( Justine Triet). Vom saluta prestația Sandrei Hüller. Filmul a fost învingător la Cannes anul acesta, dar subsemnatul consideră că Fallen Leaves de Aki Kaurismäki (premiul juriului la Cannes) îi este net superior. Golden Globe pentru scenariu este deja o recompensă prea mare pentru acest documentar justițiar artistic. Bănuiesc că acest gen cinematografic e pe gustul multora, la fel cum există amatori care frecventează la nesfârșit varii procese publice, dar această „curiozitate” nu ține de arta cinematografică. Nu ar trebui să ne mire prea mult faptul că Franța a propus alt film pentru competiția celui mai bun film străin, La Passion de Dodin Bouffant de Trần Anh Hùng. Și ce păcat că acesta nu a fost nominalizat!… Nici Fallen Leaves nu a fost, de altfel, deși ambele mi‑au părut la nivel. Dar vorbim deja despre cinema, nu despre Anatomie d’une chute…
10. Past Lives (Celine Song). Este unicul film care nu prea are ce căuta în această listă… Am putea lesne adăuga 3‑4 filme net superioare acestui produs fără mare noimă, dar așa se întâmplă în mai fiecare an. Povestea e de o banalitate rudimentară. Doi copii se iubesc. Unul pleacă cu părinții în altă țară. Anii trec. După ani ei se regăsesc pe una din reţelele sociale și se revăd. Dar fiecare are viața lui. C’est la vie. Past is past. Filme din astea sunt produse cu zecile, dacă nu cu sutele, în fiecare an. Cum de a nimerit anume acesta printre cele 10 nominalizate va rămâne un mister. Dar dacă e să ne aducem aminte de câștigătorul de anul trecut, parcă nu ar trebui să ne mire o simplă nominalizare. Că doar nu va fi Past Lives câștigătorul?…