Era prin anii când redacția ziarului „Mesagerul” se afla pe strada Columna, în sediul Partidului Forțelor Democratice – ziar de partid. Acolo l-am întâlnit prima dată pe Costache Costenco. Mi l-a prezentat Vlad Pohilă – erau în odăița mică și întunecoasă de la parter, unde se fuma și se… fuma –, singurul care lucra zile și nopți, săptămâni și luni la rând, chiar și în zilele de odihnă. Era vară, cred că în una din zilele de odihnă, probabil sâmbătă. Știe o lume întreagă – Vlad lucra pentru toată redacția și putea fi găsit mai degrabă la redacție decât acasă, la Ciocana (dacă o fi avut acel apartament pe atunci).
Nu-l cunoșteam, dar imediat mi-am amintit de romanul Severograd, care îmi nimerise la examen la Universitate și pe marginea căruia am dat explicații dnei profesoare Elena Țau, și mi l-am imaginat ca pe unul dintre cei care au cunoscut tragedia basarabenilor dezrădăcinați, unul dintre Oamenii cu inimă de Țară și dragoste de Neam, chiar dacă apărea cam vag și șters prin… ceața de fum de țigări și… La început nu prea înțelegeam ce îmi vorbea – ori că vorbea încet, grăbit, ori mai și înghițea niște litere prin fumul de țigară –, că lui Vlad îi revenea misiunea, într-un fel, de a-mi reformula mesajele evazive ale lui Costache, foarte atent, așa, încât să nu supere pe nimeni. Nu că ar fi fost rece, dar rămăsese neschimbat la apariția mea și cred că ar fi procedat la fel cu oricare ar fi intrat în locul meu. Să zic că era cam agitat? Prea poate că era dominat de ținuta cazonă? Ori poate era după o zi grea, cum se mai întâmplă pe la redacțiile noastre cu aburi de struguri fermentând a hram de Chișinău, să zicem? Nu știu, dar arăta a „om care nu-și prea găsește locul”. Era bine, deși, într-un fel, și rezervat. La discuția noastră, mai mult ponderală, Vlad devenise persoana care nu ne lăsa să ne declanșăm și, așa cum era dominat de pacifism, ne ținea la depărtare unul de altul, inserând între privirile noastre parcă încruntate, parcă tulburi unele bancuri sau amintiri, orice, doar ca să ne simțim bine „la el în redacție” totuși.
Apoi am aflat că a fost militar și că a revenit acasă pentru totdeauna și l-am integrat în imaginația mea, printre (sub)ofițerimea pe care o cunoscusem la Kapustin Iar – reci, duri și seci la vorbă, dar și aghesmuiți pe la vreo dugheană din apropiere ori „kaptiorkă” de cum scăpau de obligațiunile directe, mai cu seamă atunci când superiorii erau lipsă. Își căuta ceva de lucru, dar l-a găsit pe Vlad – erau bine. Ambii. În ceva timp mi-am dat seama că venisem „cu mâinile în buzunare” – semăna a greșeală. Dacă aș fi avut pe umeri măcar o geantă, lăsam loc pentru a se crede că oi fi avut ceva de la țară, de prin beci. Și să vezi că nici bani nu aveam pentru o pileală în trei. Și astfel, în lipsa unei perspective cât de cât mulțumitoare, incertitudinea acapara tot mai mult spațiu, încât, la un moment dat, nu-mi prea lăsă loc în mica odăiță. Incertitudinea. Era soare, dar cei doi din camera întunecoasă – cam stinși și, rar, agitați, nu știu de ce. După puțină vreme am înțeles că „lucrau la un articol” și m-am retras – asta a fost soluția de împăcare pentru toți și pentru fiecare. Vremea trecea și ne-am mai intersectat, ca toată lumea, cu diferite ocazii pe la poetica terasă gălăgioasă și aglomerată de rime și metafore a scriitori-lor, printre scabrozitățile inerente spiritului declanșant al oamenilor de creație – poeți, pictori, compozitori, arhitecți, …turnători – ăștia din urmă erau cei mai talentați (că va trece mult timp până vor fi scoși din una din aceste două liste) etc. Mai cu seamă, acolo.
Nu zăbavă vreme, aflu de la Vasile Malanețchi, consăteanul meu, că Costache a trecut cu traiul, împreună cu soția sa, rusoaica Tamara, în casa lui moș Grigore Malanețchi (rămasă de una singură printre cele ale măhălenilor cândva gălăgioși, acum lipsă, ca în mai toate satele noastre), pe timpuri pălămar la biserica din sat, tatăl lui Vasile, la Drăsliceni. Când aveam drum spre casa din muchia dealului, acolo unde am copilărit până la alunecările de teren de la sfârșitul anilor ’70, începutul anilor ’80, dinspre cotitura de la Buzu, se vedea ca în palmă grădina de pe costișă a lui moș Grigore, unde, deseori, îl vedeam pe poetul Costache Costenco (pentru mine, atunci, doar fiul lui Nicolai Costenco, nu și poet…), lăsându-și urmele ba prășind, ba semănând, ba adunând roadele muncii. Costache le-a dedicat și un poem drăslicenenilor și, de fapt, satului Drăsliceni.
Și dacă veni vorba, să facem un popas poetic, după care vom reveni la povestea lui Costache: „În șoșoni de-nghețuri toamna/ Șoșotește prin grădini,/ Aruncând frunzet de-a valma/ Printre flori și printre spini.// Răsșoptește vântul veșted/ O poveste ieri nespusă./ Luna cu-o broboadă-n creștet/ Stă la masa iar nepusă” (Rapsodie drăsliceneană, după G. Topîrceanu).
***
La statutul său de apatrid, Costache o fi hotărât să-și întrețină existența mai degrabă muncind cu mâinile decât să apară la vreun angajator ghiftuit în această calitate (deși a tras destule brazde și pe alte ogoare/edituri pentru „bogdaprosti”). El, urmașul lui Nicolai Costenco, care a ținut onoarea, cinstea și slava Basarabiei, dar și demnitatea românilor de pe unde o fi, pe doar doi umeri, reproșându-le scârboșilor de sovietici, coborâți din imnul timpului lor – «Кто был никем, тот станет всем» – că le strică limba, fapt pentru care a și fost judecat cu șapte ani de detenție, la care s-au adăugat încă opt „fără drept de a părăsi localitatea”. Apoi știu că a mai câștigat ceva parale, după ce a elaborat și a editat o carte despre ciuperci – nu ședea fără treabă, era muncitor.
A ajuns vremea să fiu angajat la Muzeul Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu” (2018), unde director era, de ceva vreme, Vasile Malanețchi, fost colaborator al acestei instituții în tinerețe și bun cunoscător al domeniului. Atmosfera cu ținută de inteligență și munca de cercetare pe care o impuse, propriu-zis, Vasile era de bun augur și pentru mine. Costache, finul și de botez, și de cununie al familiei Malanețchi (Vasile și Tamara Filimon), despre care aflasem cu această ocazie, venea adesea și pe aici – inclusiv cu „poate mă mai miluiește nănașul cu ceva pentru munca cutare ori cutare”. Numai cel ce n-a pățit-o nu l-ar înțelege – banii o fi ochiul dracului, dar fără ei n-ai trecere nici în fața popii.
Într-o bună zi mă oprise în Sala cu cămin și îmi întinse două mape. „Ia-le. Să fie la tine. Am vrut să le dau la Muzeu, dar cred că nu face. De fapt… Fă ce vrei cu ele…” mă sfătui cu o oarecare speranță Costache. „Am lăsat vreo șase saci cu de-ale lui papa și… mare treabă…” Pe de o parte măgulit, până la urmă, m-am simțit într-o stare de incertitudine – de ce mie? Și ce să fac cu ele? Să mai adaug acum că o mai fi vrut să zică: „La tine au mai multe șanse să fie publicate”? Zic și nu zic. Și de ce eu, la câte edituri flămânde sunt prin mahalaua noastră de oraș provincial?
În scurt timp, am publicat un ciclu de poezii în revista „Viața Basarabiei” și s-a ales cu un onorariu. Îi zic: „Dă-mi un motiv să primești un onorariu…” Desigur, simbolic – suma rămasă pentru onorarii o împărțeam egal tuturor autorilor, nu fără știrea directorului Cimpoi. Nu era angajat, deci nu avea niciun venit pentru facturi ori chiar pentru un pahar de vin. I-am propus funcția de redactor-șef adjunct la revista „Viața Basarabiei”, la care a muncit și taică-său, alături de Pan Halippa, și a acceptat fără să mai gândească – ca pe un lucru firesc. Citea și redacta texte, dar în scurt timp a dat necazul peste el – a rămas țintuit la pat. Pentru că revista nu avea un buget sigur și depindea de donator (Institutul Cultural Român), apariția acesteia era mereu „în aer” – doar numele lui Cimpoi o mai apăra și astfel, din când în când, mai ridicam și noi câte un ban, doi. Costache a rămas salariatul revistei până ne-a părăsit, deși în ultima vreme parale erau tot mai puține, deci bucurii mai mici cu facturi mai mari. (Mergeam pe strada Muncești, la casa surorii soției lui, unde se stabiliseră spre sfârșitul vieții, și îi transmiteam salariul prin intermediul soției sale, Tamara – o rusoaică cu suflet de moldoveancă.)
Și abia după plecarea lui Costache de cealaltă parte a lumii, mi-am amintit de acele două mape cu manuscrise: Balade din veselă tristă (pastișe sincretice) și Terfelogul (stihuiri caduce). Să fie un noroc sau doar o întâmplare? Nu știu. Cert este că avem în față o minunată ocazie de a-l scoate pe Costache Costenco din anonimatul timpului și de a-i așeza numele acolo unde îi este locul, între literații provinciei noastre. Pentru a ne convinge dacă merită sau nu acest loc, vă propun să pătrundem în câteva dintre trăirile sale artistice și să resimțim împreună monotonia apăsătoare care, se pare, l-a însoțit mult mai des și mai intens decât acea dispoziție variată și vibrantă pe care o imprimă textelor sale poetice. Am ales primele poezii, cu care Costache a intenționat să deschidă fiecare dintre cele două volume. Aici le-am utilizat în calitate de motto sau epigraf:
Crez
Cândva – un mânz, și azi – o hodoroagă,
Dar tot mai pasc în buchiile de treabă.
Și chiar de știu că nu‑mi ajunge‑o doagă
Tot voi linchi, că nu e mare grabă
De‑a fi vestit – ăst’ lucru nu‑ntârzie:
De‑i poamă bună – vinul bun să fie!
Târziu
Undeva, departe, pulsează‑o stea târzie.
Cuvinte ostoite prin cărți de poezie.
Iar cerul, ud și rece, zâmbind, cetește carte.
Bătrân e cerul, Doamne, bătrân e și departe.
Ostilă ca minciuna, drăguță nevorbit,
Nervos se plimbă Luna, prea bună de iubit.
Și nu știe, amara, spre calea cui clipește.
Nestinsa stea e scrisă.
Și cine o cetește?
(1972)
În cele ce urmează, ne vom regăsi într-un răgaz de reflecție filosofică, citind poemul de mai jos, în care se conturează o întâlnire simbolică între fiu și tată. Mai curând însă, este vorba despre un fiu fără tată, întrucât, după cum se poate observa, autorul datează poezia la mult timp după dispariția bătrânului Costenco (29 iulie 1993), peste douăzeci de ani.
Nu muri…
Tatălui meu
Nu muri înainte de moarte.
Se vor împlini zilele.
Cine știe ce te așteaptă
Neîntorșii‑s plecați și rabdă.
Numai tu răbdările lor știe‑le.
Acele zile ori nopți cu întoarcere
Așteaptă‑le‑n vis. Viața‑i o mașteră.
Temeiul de‑a fi viu – poate că.
Ce‑a fost mai ieri – aș face‑o altfel.
Mă sugrumă cărările neurmate de nimeni
Ori cele nefăcute de mine?
Nu muri înainte de moarte.
Un nume scris pe o carte
E o măguleală că mai ești viu.
Eu, azi, numele tău îl scriu…
Nu muri înainte de moarte.
(17.06.2014, Drăsliceni)
Observăm cât de firesc și de simplu pătrunde în poezie: „Nu muri înainte de moarte” și aproape biblic: „Se vor împlini zilele”, pentru ca, în momentul potrivit, să înlocuiască acest firesc cu neobișnuitul: „Neîntorșii-s plecați și rabdă./ Numai tu răbdările lor știe-le” – un veritabil „dribling” verbal, ușor agasant din punct de vedere lingvistic și stilistic, prin recursul la o formă verbală întâlnită mai curând în registrul arhaic, utilizată deliberat pentru a conferi expresiei o greutate sporită și o anumită profunzime gramaticală. Și finalul (ultimele patru versuri) e la fel de răvășitor, sincer și deschis, precum a fost însăși viața lui Costache, fiul lui Nicolai Costenco.
Până a ajunge să citesc stihuirile și pastișele din manuscrisele lăsate „pe capul meu”, am parcurs, în ritm redacțional, doar câteva poezii incluse în volumul de față, precum și un grupaj publicat, mai demult, în ziarul „Tinerimea Moldovei”, unde autorul – pe care îl schițăm cu întârziere – apare într-o fotografie în uniformă militară. Sper să nu greșesc. De asemenea, putem vedea ce a publicat în revista noastră „Viața Basarabiei” (nr. 1, 2020, ediție nouă), dar și în ziarul menționat, pe care l-am descoperit, fiind angajat al Muzeului Literaturii Române, printre colecțiile de acolo.
Anii în care au fost scrise se dovedesc a nu fi ultimii – primo: manuscrisele sunt de pe timpurile când o fi avut acces la vreo mașină de dactilografiat – ustensila vremii (deși unii poate și azi le mai folosesc); secundo: autorul indică, la subsolul unor poezii, anul când au fost scrise; tertio: anii în care s-a aflat la Drăsliceni sunt 2003–2006 (în casa părintească a familiei Malanețchi) și 2007–2016 (în casa lui Vladimir Ursu). Oricum, unele sunt datate cu anii 1971, 1972, 1973, 1974, iar la 21 decembrie 2013, stă DE VORBĂ, de ziua lui Nicolai, cu el, cu tata (p. 142): „Mi-am pus pe altarul cuviinței/ Destinul și osânda numelui./ Iertare să-mi fie dorințele…/ Numai tu nimănui nu le spune.” „Pe moale capul, fiule, să-l pleci…”
Așadar, Costache Costenco și-a adunat poeziile scrise în diferite perioade în cele două mape, iar anii în care au fost scrise reprezintă, de fapt, amprenta foilor dactilografiate.
S-ar putea crede că stilul jucăuș și ochiul fin, prin care ne descoperă (oamenii, individul, societatea etc.) și redescoperă mediul natural, egal – atmosfera socială – cu incidentele vietăților, de la cele necerebrale (cum ar fi viermele târâtor nevertebrat; printre NOI, noi avem târâtoarele noastre, deși vertebrate, de la mici și parcă neînsemnate până la cele de marcă, pricopsite prin jilțuri în Divanul Țării…) la cele cerebrale, personificate în gâze, animăluțe, anotimpuri și tot felul de zig-zaguri politico-filosofico-psihologico-sociale… Zic, stilul jucăuș și ochiul fin s-ar părea că îl arată pe autor ca pe un jongler care își mânuiește piesele grele printre artificiile cu ghimpi, cu pară și foc, așa, dintr-o deprindere mai veche și dezinteresat. Ba chiar s-ar crede că Costache Costenco își scrie textele „neavând ce face” și nu ca un Om al Cetății care este și care vede, simte, suferă de cele ce i se întâmplă mai cu seamă lui (apatridului sufocat de birocrația „vietăților cerebrale”) și, desigur ceea ce li se întâmplă și semeni-lor lui, fie din Orheiul bunicilor lui, fie din Mereniul tatălui revenit din Siberia, unde se stabilise temporar cu familia, colegilor de facultate din Chișinăul studenției sale, chiar celora din Drăsliceniul care l-a primit și i-a amintit de multe și de toate… Sat unde și-o fi scris o parte din „pastișele” și „stihuirile” pe care, o știm bine cei care-l însoțeau la un pahar de vorbă, le rostea în glas și cu diferite ocazii, față în față „nemernicilor vremii” la mesele cu parfum de viță-de-vie acrișoară și tăricică. Ori poate, de ce nu (copilăria e frumoasă indiferent de locul unde te-ai născut, ai crescut…), prin ce au trecut tovarășii de suferințe din Dudinka, ținutul Krasnoiarsk, Siberia – „duhamentul cui o are!”. „Cine trăiește în haită urlă ca lupii. Să te păzești de lup…” îl învăța tata. Zic tata, ori poate cei douăzeci și doi de ani din Kazahstanul cu epoleți de locotenent-colonel (susține, în amintirile sale, soția lui; și că a participat la două războaie – în Pakistan și în Afganistan), printre mulțimea de camarazi adunați, prea poate ca și el, de nevoie, din toate colțurile țărișoarelor supuse/apuse de urma „imperiului răului”, să servească patria nemărginitu-lui-necuprins-întins-al-infinitului țarc.
Ori poate prin ce a trecut și a suferit familia sa, cu frații și mama Maria și rezistentul său tată cu bacalaureat la Liceul „B.P. Hasdeu” din Chișinău și trecut prin două facultăți (Iași și Chișinău), deși născut în Imperiul Rus, iar el, Costache – în Imperiul Sovietic, dar ajuns acasă, în orașul părinților, Chișinău, și pus în fața faptului de a suspenda între propria identitate și lipsa de identitate a țării în care a revenit (!) (așchie din țara cea mare a lui tata), fără a fi forțat de CINEVA, dar constrâns de altCINEVA, mai crunt decât destinul familiei din care se trage, cum e NEGLIJENȚA, INDIFERENȚA și NEGHIOBIA birocraților ANTI/naționali (unii cu epoleți imperiali…), să se împace cu toate ce i se întâmplă, pentru că nu cumva „viața e o mașteră”? – cum îi vorbește lui tacă-său, papa, precum prefera să-i zică, Nicolai Costenco, în poemul de mai sus.
Aceste două cărți nu sunt o întâmplare, nu sunt nici un accident. Să fie destinul? Prea poate, însă doar după ce-l parcurgi, DESTINUL, ca să vezi; mergi pe jos, de parcă îți numeri pașii, și mereu te aștepți să ți se întâmple ceva, că poate să ți se poată întâmpla ceva – incertitudinea, umbră distrugătoare; doar după ce îl trăiești – DESTINUL –, descoperi inevitabilele întâmplări și accidente, pe care le-ai fi ocolit dacă ai fi știut din timp „ce se ascunde după cotitura… istoriei, zilei, minutului ce urmează…”
Nu te așezi la masa de scris, în față cu o mașină de dactilografiat, și te apuci să scrii întâmplător o carte. Și încă una: am putea admite ca Costache să fi fost, între altele, și un balader (fr.)? O fi îmbrăcat tunica lui Ivan Turbincă, care a trecut de întâmplările amuzante ce i-au fost date după ce a fost lăsat la vatră… Douăzeci și doi de ani de cătănie, cu doar trei mai puțin decât moș Turbincă, cu siguranță și-au lăsat amprenta asupra autorului baladelor. Și aici ne vom întreba dacă titlul cărții cu pricina nu cumva ar avea și sensul verbului a balada, a umbla brambura, a se plimba fără scop, alături de substantivul baladă, acea poezie populară recitată, acea povestire în versuri cu acțiune eroică ori acea compoziție muzicală. Posibil, pentru că Costache era un filolog înzestrat și bine informat – avea lecturi serioase. Nu doar am fost martorul unor discuții consistente și inteligente cu colegii de breaslă, ci, mai cu seamă, uneori agita asemenea teme, cu totul și cu totul deosebite de cele care circulau printre paharele intelectualilor noștri provinciali, că era cu rost să faci și notițe. Astfel, titlul ar avea o conotație semantică mult mai pronunțată. Cum ar fi Balade (brambureala) din véselă tristă, nu Balade din vesélă tristă. Poate că da și poate că nu.
Ș-apoi, de unde o fi apărut și cel de-al doilea titlu, Terfelogul, un termen la fel de învechit și zdrențuit? (Iată ce ne spune DEX-ul: terfelog (var. terfeloagă) – registru, catastif, carte (veche, ruptă, zdrențuită și murdară); obiect (de îmbrăcăminte sau de încălțăminte) stricat, vechi; om de nimic; om bătrân; femeie de moravuri ușoare.
Altă analiză a creației lui Costache o sugerează chiar subtitlurile:
1)pastișe sincretice – expresie care însumează o serie de texte care adoptă (conștient) un conglomerat de stiluri, genuri, specii sau influențe literare, reelaborându-le într-o formulă originală. Și literatura de specialitate ne sugerează că această expresie e potrivită pentru a descrie literatura postmodernă, opere intertextuale și autori care împrumută și amestecă creativ stiluri disparate;
2)stihuiri caduce, care ne duc/e la o explicație controversată, mai degrabă incompatibilă cu esența unui artist, cum ar fi și autorul nostru. În timp ce unii scriitori își caută titlurile prin labirinturile expresiilor la modă, autorul nostru se demască fiind „slab”, „învechit” prin ceea ce scrie, promovând titluri/ subtitluri demodate, arhaice (!). Oare chiar autorul, dând acest sub/titlu sugerează că poezia sa este conștient desuetă, învechită, slabă? Sau dimpotrivă, ironizează preferințele literare de dragul spectaculozității, în contrast cu versurile sincere, chiar dacă și „caduce”.
Pentru a fi cât se poate de expliciți, vom mai insista și cu o altă explicație a termenului stihuiri. Pluralul substantivului stihuire, derivat de la stih (vers), înseamnă: versuri, poezii, compoziții poetice; exprimări în formă de stih (adică ritmate, metrificate). Iar adjectivul caduc, plural caduce, înseamnă: efemer, perisabil, lipsit de durabilitate; învechit, depășit, fără valoare actuală, chiar inutil sau fără substanță. Astfel că expresia stihuiri caduce poate fi înțeleasă prin: versuri fără valoare durabilă, poezii trecătoare, slabe, îmbătrânite, sau inutile.
O fi fost Costache atât de modest ori poate exagerat de lipsit de modestie = simț – în sensul unora de azi, de printre noi, care stau în rând la eternitate și care au prins și locuri pe Aleea clasicilor/scriitorilor – pentru a-și minimaliza valoarea propriei creații, pe care apriori o considera lipsită de profunzime și de mesaj? Ori, poate, puse accentul pe acea stare melancolico-filosofică pentru a sugera fragilitatea Artei în fața Timpului?
O explicație contextuală ne oferă chiar dicționarele de specialitate: „Și toate stihuirile mele caduce s-au pierdut în uitarea unei epoci ce n-a știut să asculte”; adică versurile lui au fost ignorate, fiind considerate neimportante sau depășite. O fi. De ce nu? Dacă admitem că pentru Costache – dominat de o filosofie aparte, trecut de multe ispite lumești și purtând, printre cele personale, și suferința familiei sale cu rădăcini românești și poloneze, pentru care au avut de suferit atât el, cât și tatăl său, Nicolai, începând chiar cu bunicii mamei, exilați cu mult înainte de exilul acestuia –, pentru autorul Stihurilor, o simplă apariție în presa locală sau prezența printre boemii de la terasa scriitorilor devenea un gest firesc, aproape banal, de afirmare a existenței sale, nu și dorința de a se „strecura” printre ei pentru a prinde loc (un stih/ rând) în… „cartea de telefoane și adrese” a USM și, în consecință, meritul la un fel de veșnicie locală de scurtă durată? Trebuia să-și reverse talentele, dintre care unul e cu siguranță cel de poet, de excelent interpret al lui Topârceanu și Coșbuc, cu dedicații pentru Ioan Barbu și Octavian Goga, dar și Cărare, Vieru, Vlad de Pohilescu și V. Melenețchi, Bob Dylan și J. Amadu și alții…
Și încă ceva: cât de ușor i-a fost fiului lui N.C.F. – scriitorul = exilatul, tatăl lui Costache Costenco, poetul = „stihuitorul” + „pastișatorul” (lipsă în țară peste 22 de ani – doar serviciul în armata sovietică) – să-și croiască drum în literatura noastră? Și, de fapt, cum de a comis acest pas; această carte / aceste cărți, pe fundalul tatălui, fiul, îmi vine să zic, rătăcitor. Mi-a lăsat manuscri-sele, fără să-mi spună ce să fac cu ele; ș-apoi și așa, lăsate mie, ar fi rămas rătăcite printre rafturile și cărțile care abundă în casă, până la Sfântul Așteaptă, fără să mai cunoască vreodată drumul tipografiei. (Nu sunt cercetător literar angajat și nici istoric literar prins în clamele arhivelor instituțiilor de profil de pe la Academie ori facultăți de profil…)
Îl văd în față, în Sala cu cămin, la masa epocală încercuită amenințător de scaunele (care au suportat atâtea funduri comsomo-liste, trădătoare și profitoare, oportuniste etc.) stilate, cum îmi întinde cele două mape albastre de polietilenă cu șină de metal, fără să întrevăd în privirea lui, dar nici în vocea lui vreun semn de superioritate, de „genialitate”, că, adică, „uite, îți las opera mea ție…”; ba dimpotrivă, arăta cumva umbrit de o povară amestecată cu indiferență – lipsit de interes, de reacție față de ceea ce se întâmplă în jur – și, totodată, de bucuria că scapă în sfârșit de „această povară”. Nu știa ce să facă cu ea și uite că, în sfârșit s-a eliberat – l-am eliberat de sine, fără să vreau și fără să știu și fără să „am încotro”, altă soluție nu aveam. Poate că a avut noroc. Poate, am avut noroc. Sincer mă bucur că am ajuns să scriu aceste rânduri și să elaborez această carte și să scap și eu, cu fața curată, de povara pe care o împart cu Costache al nostru. Slavă Domnului!
Să afirm că a fost un spirit boem nu mă încumet, dar nici să neg acest lucru nu ar fi cazul. Felul său de a vorbi și de a se avânta în discuții pe teme serioase, nu superficiale, ni-l prezintă însă ca pe un om cu verticalitate și demnitate, cu o ținută și o pregătire intelectuală mature.
În casa de pe str. Andrei Mureșanu nr. 7, din cartierul Muncești, n-am intrat niciodată, deși m-a chemat de repetate ori. O lăsam pe mai încolo: „O să mergem la cireșe la mine, la Măgdăcești” ori „Lăsăm să se mai încălzească”. Dar așa e viața: nu știu cum se face că ne consumăm mereu timpul cu anumite lucruri, în detrimentul altora, toate, de fapt, fără prea mare importanță. Abia mai târziu ne dăm seama că am greșit, că se putea și altfel, nu doar așa…
Eram la Muzeul Național al Literaturii Române, la cea de-a doua descălecare, în localul nou, rupt cu greu de la comsomoliști (bravo și bravissimo!), unde se mai simțea șfârleața discuțiilor aprinse și stinse dramatic dintre vechiul și noul director; nou-nouță, că la noi altfel nu se poate: ori ești trădat pentru a ți se ocupa locul în „Divanul Țării”, ori ți se neagă meritele și ești denigrat până la a șaptea generație, ori ești „luat în furci” de o gașcă – deși, desigur, există și alte variante –, când i-am format numărul de telefon mobil, la care răspundea aproape întotdeauna soția sa, Tamara, care apoi i-l dădea lui Costache. Era în decembrie. Cred că am vrut să aflu cum se mai simte ori poate să-i duc ceva din cele de care avea nevoie…
Și iată ce a urmat: «Максим, это ты? А он умер и уже похоронили. Умер 22 декабря, в 17:15…. Его сестра, Таня… Сама похоронила, за свой счёт. Но мы были помолвлены. У нас всё было в порядке, как и полагается христианам…» („Maxim, tu ești? El a murit, a fost deja înmormântarea. A murit pe 22 decembrie, la 17:15… Sora lui, Tania… L-a înmormântat chiar ea, pe cheltuiala ei. Dar noi eram logodiți. Totul era în regulă, așa cum e creștinește…”) Această veste, neașteptat de urâtă, i-am comunicat-o și lui Vasile Malanețchi, nașul de botez și de cununie al lui Costache.
***
Pe Nicolai Costenco l-am cunoscut în casa profesorului universitar Dumitru Ungureanu, originar din Mingir, cu soția Emilia Tarasiuc, medic, din Geamăna, Hâncești. Aici și-a dat întâlnire cu Ștefan Tarasiuc (tatăl doamnei), cu care a copilărit și a învățat la liceu, în Chișinău. Stătea de vorbă cu amicul său despre ale lor – multe și mărunte, mai vechi și mai noi. Pe tatăl dlui Ștefan Tarasiuc l-au exilat bolșevicii în anul 1941 și nu s-a mai aflat nimic despre el.
Venisem în ospeție la cumnata Vica, soția fratelui Vasile, ambii doctori, profesori universitari, și l-am întâlnit și pe gălăgiosul Nicolai Costenco. Era o întâmplare, un noroc, dar și ceva neobișnuit să menții o discuție cu el – te lua la întrebări, vorbea și pentru tine, și în locul tău, dar, printre pauzele de durata unei nota longa, îți răscolea „cerebelul” de „câtă minte ai” și cât de copt ești… A aflat că sunt din jurnalism și parcă ne făcusem mai aproape, dar nu era omul care să te pună în sân (nici nu bănuiam că voi ajunge redactor-șef la revista „Viața Basarabiei”, una dintre cele mai importante din perioada interbelică, unde s-a spetit și el, alături de Pantelimon Halippa). După toate cele vorbite în apartamentul de pe str. Bubnovski, actuala Matei Basarab, am coborât de la etajul 5 și am continuat discuția cu el până la stația de troleu – mai mult ascultam, nu prea aveam cu ce-l surprinde, doar cu revoltele studențești din anii ’88-’89. Acolo m-a îmboldit cu încă o vorbă, două și am convenit să ne revedem pentru un interviu, dar unul bun-bun și deosebit. Nu ne-am mai văzut de atunci. Se vede că tinerețea mea verde și bătrânețea lui coaptă se aflau la poli diferiți – unul cu mintea zburdalnică și cu tot timpul în față, iar celălalt, prea poate, cu… „duhamentul mă-si, cum a mai trecut vre-mea asta, bre…” ori prins în alte treburi de scriitor ce era și este și… da, a fost. „Cum mai trece vremea asta, bre, tu, bre…!” oi face și eu. Era prin 1990-1991, deci el se apropia de 80.
***
Reamintim că destinul acestei familii a fost profund marcat de represiunile staliniste. În 1941, Nicolai Costenco a fost arestat de NKVD și deportat în Siberia. A fost deținut în închisoarea „Alexandrovski Țentral”, situată pe fluviul Angara, unde a petrecut o parte însemnată a detenției, din cei aproape 15 ani ținut departe de casă Pedeapsa și-a executat-o în regiunea Irkutsk, iar după eliberare a fost obligat să rămână în orașul Dudinka, din regiunea Krasnoiarsk, unde a lucrat ca dispecer la construcția uzinei metalurgice din Norilsk.
Nicolai Costenco a avut o relație profundă și afectuoasă cu copiii săi, în ciuda dificultăților și suferințelor prin care a trecut de-a lungul vieții. Împreună cu soția sa, Maria, au crescut șase copii: Nicolai (n. 1949), Maria (n. 1951), gemenii Constantin și Tatiana (n. 1954), Fiodor (n. 1956) și Ileana (n. 1958).
Tatiana Costenco-Chiosev (fiica scriitorului) a vorbit într-un interviu despre legătura specială pe care o avea cu tatăl său, descriindu-se drept „fata tatei” și subliniind apropierea sufletească dintre ei. Ea a menționat că, deși nu este scriitoare, păstrează cu drag amintirea tatălui și a fost profund influențată de personalitatea lui. Fratele său, Costache, a moștenit arhiva familiei și, posibil, talentul literar al lui Nicolai Costenco.
În ciuda stigmatului asociat cu trecu-tul său de deținut politic, copiii lui Nicolai Costenco nu au simțit rușine sau umilință din cauza acestui fapt. Tatiana a afirmat că a știut să se comporte și să se impună ca fiica scriitorului Nicolai Costenco, demonstrând tărie de caracter și inteligență.
Această relație strânsă și respectuoasă între Nicolai Costenco și copiii săi reflectă valorile și principiile pe care le-a insuflat în familie, în ciuda adversităților întâmpinate.
***
Referitor la placheta Mama lui Adam, criticii timpului susțin că este o apariție editorială valoroasă și se remarcă atât prin conținut, cât și prin prezentarea grafică, iar sugestiv și simbolic, trimite la ideea de origine, rădăcini, familie și continuitate spirituală, astfel că volumul invită cititorul să reflecteze asupra valorilor fundamentale ale existenței. Tipărită în condiții grafice deosebite și într-un tiraj limitat, cartea capătă și valoarea unui obiect cultural. Prin urmare, Mama lui Adam este și un demers de conservare și valorificare a unei moșteniri spirituale care merită cunoscută și transmisă mai departe.
Notă despre elaborarea cărții
Procesul de editare a acestor două caiete lăsate de Costache (la care s-a adăugat, pe ultima sută de metri, și placheta Mama lui Adam, descoperită în biblioteca familiei Malanețchi), ne-a determinat să extindem aria tematică și să completăm prezentul volum cu alte informații menite să contureze un portret cât mai realist al poetului. În același scop, am plasat în paginile de început ale cărții câteva discuții purtate pe Facebook cu Vasile Malanețchi, Nicolae Marciuc, Anastasia Moldovanu, Leo Butnaru și alții, deopotrivă utile demersului propus.
În discuțiile purtate cu dna Tamara Pavliucova, soția regretatului Costache Costenco, am aflat că în casa lor s-ar păstra și alte scrieri ale acestuia, dar și ale tată-lui său (!). Urmează să valorificăm aceste arhive ale poetului și publicistului Costache Costenco, dar, cine știe, poate și ale prozatorului (sic!) – detaliu sugerat, într-o discuție de informare, de prietenul lui Costache, Petru Rotaru: „asta mi-a spus chiar Costache…”
La fel de deschisă s-a arătat și Tamara Malanețchi, exprimându-și disponibilitatea de a ne oferi acces la arhiva familiei, unde, printre mapele și documentele rămase de la cercetătorul literar și muzeograful drăslicenean, regretatul Vasile, se află și alte mate-riale, cu caracter istoric și literar, de interes public.
Cu siguranță, printre prietenii lui Costache sunt numeroși colegi de generație, de breaslă ori „de alte împrejurări”, care ar putea însăila două-trei rânduri despre omul, jurnalistul și scriitorul pe care l-au cunoscut cu diferite ocazii. Orice mărturii și amintiri ar putea fi incluse într-o viitoare ediție dedicată „necunoscutului” nostru amic.
Structura prezentului volum ar putea părea neobișnuită, deoarece accentul nu a fost pus pe „tradiție” sau pe un anumit „calapod”, ci pe informațiile obținute din diverse surse care, sperăm, completează tabloul artistic, biografic și cotidian al pro-tagonistului. Așadar, în debutul cărții a fost inclus acest text, care aduce, într-o anumită măsură, mai multă lumină asupra identității lui Costache, dar și asupra familiei din care provine. Este vorba despre o lumină strecurată în amintirile acestora de către prieteni și colegi cu care s-a aflat în relații apropiate în timpul studenției sau după revenirea sa în orașul natal din îndepărtatul Kazahstan.
După aceasta, răsfoim câteva repere biografice. Însă, deoarece informațiile pe care le-am adunat sunt puține, portretul este completat de prețioasele amintiri ale soției sale, Tamara – mărturii interesante despre viața lui Costache, în special în ipostaza sa de familist, reunite sub titlul Din amintirile soției scriitorului.
Cele două caiete – care ar fi putut fi publicate doar cu o scurtă prezentare – sunt însoțite de comentariile de la începutul și de la sfârșitul cărții, precum și de un mic Album de familie (fără copilărie), menite să ofere un context biografic și literar mai amplu. În acest fel, cititorul este condus firesc de la paginile de evocare și interpretare către poeziile propriu-zise, iar apoi către placheta Mama lui Adam.
Lucrările sale beletristice și publicistice (ultimele ar constitui un capitol aparte), precum și portretul literar al lui Costache Costenco se cer analizate de criticii vremii în vederea conturării principalelor repere ale operei sale și a stabilirii locului pe care îl ocupă în peisajul literar al provinciei noastre.
Repere biografice
Costache Costenco, cu sora sa geamănă, Tatiana, s-a născut la 9 decembrie 1954, în Dudinka, ținutul Krasnoiarsk, Siberia. Acolo, în perioada 1941-1948, își ispășește „pedeapsa”, într-un lagăr de corecție, Nicolai Costenco, tatăl, continuându-și traiul cu familia până în 1956, an în care revine la Chișinău.
STUDII: școala primară – satul Ciripcău, raionul Florești; studii medii – școala nr. 1 („Kotovski”), Chișinău; Universitatea de Stat (studii incomplete); studii superioare militare (RSFSR).
În anul 1970, la doar 16 ani neîmpliniți, ia admiterea la Universitatea de Stat din Chișinău, Facultatea de Filologie, secția jurnalism. După trei ani, tânărul student abandonează studiile din motive doar de el știute. O scurtă perioadă de timp lucrează traducător la cotidianul „Chișinău. Gazeta de seară”, unde a fost angajat de prietenul tatălui său, poetul martir Nicolae Țurcanu.
NOTĂ. Iată ce notează cercetătorul Malanețchi în Tabelul cronologic privind biografia lui Nicolai Costenco (tatăl) din volumul Scrieri din GULAG (Ed. Arc, 2024,): 1938, 12 septembrie – „Încadrat în procesul cultural-literar-artistic și absorbit plenar de munca la redacția revistei «Viața Basarabiei», odată afirmat și recunoscut ca scriitor profesionist, N. Costenco pierde interesul for-mal pentru licența de studii superioare și își retrage actele de la Universitatea din Iași”. („Universitatea la noi, scria poetul într-o epistolă adresată unchiului său Xenofont Leahu la 17 decembrie 1936, e o fabrică nu de minți luminate – pe ele numai natura le face –, ci de lefegii, bugetivori fără conștiință și fără demnitate.”) Cu acest precedent, Costache n-o fi făcut o gravă abatere de la normele școlii socialiste ca să-și găsească rostul în alte împrejurări.
În anul 1974, a fost încorporat în Armata Sovietică, efectuând serviciul militar obligatoriu într-o unitate militară din Kazahstan. După stagiul militar în termen, a ales să-și continue cariera în armată, fiind încadrat în corpul subofițerilor (!). Potrivit mărturiilor soției sale, poetul a urmat și studii militare superioare, iar pe parcursul celor 22 de ani de serviciu militar a avansat până la gradul de locotenent-colonel.
A revenit la Chișinău în 1998. Ce l-a determinat să rămână în armată, ce-a făcut 22 de ani acolo, pentru mine (N.M.) a rămas o enigmă: „Am fost foarte buni prieteni între 1970 și 1974, am făcut multe lucruri în comun, am visat, am năzuit, am sperat, am locuit împreună într-un apartament, acolo am râs și plâns, ne-am bucurat și întristat. De toate-au fost… O amintire a rămas…”
Costache Costenco activează în calitate de editor și contribuie direct la tipărirea operei literare și publicistice a tatălui său, Nicolai Costenco; este stilizator, traducător, jurnalist la o serie de publicații din Chișinău, ultima fiind revista „Viața Basarabiei”, ediție nouă, unde, în ultimii ani de viață, a exercitat funcția de redactor-șef adjunct. Revista „Viața Basarabiei” a apărut la Chișinău în ianuarie 1932, fiind editată de Asociația culturală „Cuvânt Moldovenesc”, condusă de Pantelimon Halippa, publicație la care a colaborat, în perioada interbelică. Apoi, a exercitat și funcția de prim-redactor scriitorul Nicolai Costenco, despre care fratele său matern, Anatol Păduraru, amintea într-un interviu: „Fratele meu a pus problema opririi masacrului limbii române în Basarabia”. Și asta se întâmpla în anul 1941, după raptul Basarabiei.
Poetul provine dintr-o familie cu bogate tradiții culturale și literare, în care respectul pentru limba română, apărarea demnității și conștiința apartenenței la neamul românesc au constituit valori fundamentale. Costache Costenco se stinge din viață la 22 decembrie 2023, la Chișinău. (Nicolai Costenco, tatăl, se naște la 21 decembrie 1913.)
