Inspirat dintr‑o întâmplare reală, Cosmin Perța ne spune povestea misterioasă, dar și cu mult tâlc, a dispariției unui sat întreg ce prefigurează, în ultimă instanță, o lume ajunsă în derivă, o lume în care iată că „Totul se uită” (p. 116) în așa măsură, încât trecutul devine doar o fantomă despre care se lansează tot felul de supoziții și chiar legende. Romanul Dispariția, de fapt un microroman, publicat în 2021 la Editura Polirom, în colecția Ego proză, înfățișează o ordine care nu se poate înscrie în limitele a ceea ce numim a fi normalitate. Toată povestea pare a fi o parabolă a regăsirii de sine și sforțarea zadarnică de recuperare a unei lumi pierdute. La nivel ideatic, putem spune că este confruntarea a două universuri distincte: unul aflat într‑o criză profundă și banalizat, altul intrat în disoluție ce pune la mare încercare memoria colectivă.
Acțiunea romanului Dispariția debutează cu o poveste stranie și uitată de mult, dar care încă mai poate suscita interes tocmai datorită faptului că se impune o amplă elucidare a circumstanțelor ce‑au determinat dispariția peste noapte a unei comunități pline de viață. În rolul instanțelor ce vor investiga misterioasa dispariție ajung să fie o ziaristă și un fotograf – Bianca și Lori, un cuplu tot atât de straniu precum e și povestea pe urmele căreia au pornit. Cosmin Perța reușește să‑l transpună pe cititor într‑un cadru fantastic, cu accente etno, construit din piese mici, însă destul de dure, ale unei realități afectate de ambiguitate și incertitudine. Aparent, cititorul este ademenit că poate găsi anumite explicații fenomenului straniu anunțat în debutul narațiunii, însă aceasta nu este decât un pretext, având mai degrabă o miză ludică, cu accente de pamflet sau parabolă, ce are menirea de‑a spune povestea unei lumi care iată că poate să dispară.
Deși este redus ca dimensiune, romanul spune, de fapt, mai mult decât ar intenționa, fiind o veritabilă invitație la reflecție. Fiecare sfârșit de capitol marchează nu doar încheierea unei secvențe, dar reprezintă și o punte către o altă dimensiune a poveștii. Urzeala ficțiunii se țese treptat din modul de a vedea lumea și perspectiva unor personaje pasagere pe care Bianca și Lori le interoghează, reușind, cu fiecare variantă despre cauzele ciudatei dispariții, să creeze o tensiune și chiar să contribuie la formarea unui cadru misterios, iar cititorul este atras să rezolve puzzle‑urile ce‑ar trebui să elucideze până la urmă enigma. Însă, în mod surprinzător, miza acestor povești nu e de‑a afla ce s‑a întâmplat cu locuitorii din Peștera, adică de a descoperi un adevăr ficțional, ci mai degrabă de‑a înțelege starea de fapt a unor lucruri sau procese după un model, am putea spune, parabolic, în care recuperarea memoriei este singura cale de‑a împiedica dispariția totală a propriei noastre lumi. E un pretext ce are menirea de‑a înfățișa mai mult niște paradigme comportamentale decât elucidarea propriu‑zisă a misterului. Și aceasta nu pentru că este imposibil, ci pentru că pe măsura aprofundării acestui subiect, devine practic neesențial. Misterioasa dispariție a oamenilor din Peștera trece pe un plan secund, pentru că nu ea prevalează în trama narativă, ci latura comportamentală a personajelor, unde avem ocazia să descoperim lumea lor cu toate convingerile și fantasmele ce‑o definesc. Mai mult, nu actul dispariției în sine interesează, ci ideea de destin, vitregia sorții și condiția umanului într‑o societate a postumanului.
Din punct de vedere structural, microromanul lui Cosmin Perța are o construcție fixă și foarte bine definită, segmentat în mici reprize a câte 22 de capitole. Povestea se țese cu suspans, eleganță și rafinament, iar lectura e mai mult decât o plăcere, e cât o răsuflare. E un veritabil exemplu de artă a simplificării și a concentrării pe esențial, pentru că, în principiu, are o miză clară și o teză ce nu‑i permite prea multe manevre pentru digresiuni. Limbajul este expresiv și captivant, fără prea mari acrobații stilistice, evitând cu certitudine clișeele estetice ale prozei de dragul prozei. Inserarea unor exprimări regionale, cu o nuanță ușor ironică, îi conferă narațiunii autenticitate, fapt ce evidențiază o capacitate atât de firească de‑a vorbi printre rânduri, fără a recurge neapărat la un limbaj codificat. Or, simplitatea, nu ca meteahnă, ci ca virtute, fiind și un demers asumat, are puterea de‑al prinde pe lector în universul fascinant al poveștii, creat cu atâta lejeritate de autor, implicând în acest sens un caracter eminamente ludic. Această formă concentrată a poveștii se poate datora și faptului că inițial a fost gândită pentru a fi un scenariu de film, după cum mărturisește însuși Cosmin Perța, fapt ce explică, oarecum, acuratețea și grija de‑a nu încărca textul cu elemente inutile sau în plus, evitând, în același timp, patetismele sau ticurile textualiste capabile să prejudicieze actul diegetic specific acestui tip de narațiune – o narațiune de factură minimalistă, însă destul de expresivă. Până și cadrul secvențial se schimbă după un construct cinematografic în care se resimt mișcări ale camerei de filmat, având impresia că naratorul ne arată mai mult decât ne‑ar povesti. În consecință, unele nuanțe care se deapănă în ițele scriiturii capătă un caracter dinamic, acestea fiind exprimate prin imagini foarte bine vizualizate.
Pe lângă aceste aspecte, Cosmin Perța ne propune, în fond, o incursiune într‑un spațiu aparent izolat, în care pătrund Lori și Bianca, fotograful apatic și ziarista ambițioasă, care se încăpățânează să scrie despre întâmplările inexplicabile ce se produc acolo, fără a conștientiza că ei, de fapt, sunt percepuți drept niște intruși ce pot perturba o odine stabilită deja și răscoli un trecut amorțit în conștiința acelei colectivități. Asemeni eroilor din basm, Lori și Bianca întâlnesc personaje pe cât de firești, pe atât de stranii, cu un comportament ciudat, care se simt deranjate de interesul lor față de un subiect aproape tabuizat. Astfel că primarul, preotul, ciobanul și baba Ilișca le înfățișează propria versiune a lumii ce izvorăște din interiorul ființei lor și care se configurează în funcție de sistemul credințelor pe care le au. Povestea ciudatei dispariții devine, spre final, o parabolă a unei evadări din cotidianul banalizat și fără vreun rost spre o lume a plinătății și regăsirii interioare. O cale dinspre o lume aparent normală spre o lume în care se petrec lucruri anormale, dar care, în fond, este absolut invers. Bianca își dă seama că în sătucul Peștera este de fapt o lume normală, iar Clujul nu mai are pentru ea niciun rost, încercând în zadar să‑l convingă pe Lori să rămână cu ea: „Ce să fac în Cluj, să mănânc iarăși rahat cu lingurița? Mai bine mănânc o basculantă acum, pe loc, și închei povestea […] Într‑un secol în care nimic nu e normal, și eu vreau să fac lucruri normale, firești. Să mă stabilesc în satul ăsta îi mai normal și mai firesc decât să lucrez opt ore pe zi în fața unui calculator, scriind știri despre crime și violuri pentru că la subiectele adevărate nu avem acces. Așa că ori stai cu mine, ori la revedere” (p. 135‑136). E un parcurs spre un spațiu dispărut, pe care Bianca îl regăsește urmându‑și de una singură visul – o cale personală. Acolo i se descoperă o lume în care „Totul era normal”. În principiu, ea a fost înghițită de povestea pe urmele căreia a pornit, descoperind într‑un final că lumea pe care o tot căuta nu a dispărut, ci doar a fost abandonată. Ea avea rolul de‑a o regăsi/redescoperi printr‑un proces de reorganizare interioară, dar și de reconfigurare a valorilor ce‑i definesc existența. Vorbind în termeni generici, strania dispariție a unui sat, numit convențional Peștera, dar și odiseea celor două personaje e o veritabilă alegorie către descoperirea unei lumi mai bune, o lume alternativă, care să compenseze derapajul celei ajunse în derivă – unul o găsește, dându‑i un rost (o anumită semnificație), iar altul, pur și simplu, nu vrea să o găsească. În acest sens, povestea oglindește o stare a cotidianității, în care poate fi recognoscibilă lumea noastră. A crede până la urmă într‑o lume mai bună este, în definitiv, o alegere personală asumată, însușită ca pe o condiție existențială specifică personajelor ce‑au încercat să dea lumii, în naivitatea și puritatea lor, o altă consistență. Pasând finalul narațiunii într‑un registru fantastic, autorul îl lasă deschis, pentru că doar așa o poveste ajunge să aibă valențe interpretative, respectiv, poate transmite un mesaj.
