(Continuare din numărul anterior)
Fritz Curzon: „În ce privește locul unde ar fi fost casa mamei mele, pare un pic ciudat, arată foarte diferit de cum îmi închipuiam”
Când ați descoperit că mama dumneavoastră, Maria Cebotari, este din Chișinău?
Este o carte biografică despre mama mea scrisă în germană de Maria Mingoti, în 1951, și de acolo am aflat și locul de baștină, și despre parcursul mamei mele. Dar mai multe am aflat de la Aurelian Dănilă. Aurelian Dănilă era ambasador la Berlin și tot încerca să ne găsească pe noi, fiii Mariei. Întâmplarea a făcut ca într‑o zi, în avion, Aurelian Dănilă să stea lângă un diplomat britanic și, intrând în discuție cu el, i‑a spus că își dorește să ne găsească și să ne contacteze și acela i‑a promis că îl va ajuta. Așa a fost, ne‑am întâlnit cu Aurelian la o casă de operă din Salisbury, unde ne‑am și cunoscut. În 1999 am venit la Chișinău, la invitația dumnealui, la comemorarea a 50 de ani din ziua morții Mariei Cebotari.
Atunci când ați ajuns pentru prima dată la Chișinău, ce ați simțit, mai ales că ați asistat la dezvelirea plăcii comemorative pe locul unde se știe că a fost casa părintească a Mariei Cebotari?
Când am aterizat, atâta lume a venit să ne întâmpine, toți erau foarte drăguți, eram tratați ca niște persoane importante. Glebus Sainciuc ne desena.
Da, una dintre surorile lui Glebus Sainciuc era prietenă cu Maria, au cântat împreună în corul bisericesc.
Da, da.
Știu că ați fost și la biserica unde a fost botezată mama dvs.
Da, și atunci, și acum, când am fost la prima ediție a Festivalului „Maria Cebotari”. Când am fost ultima dată, era un botez acolo și cânta o doamnă cu o voce care mi‑a dat fiori.
Și apoi, biserica se afla în apropierea locului unde a fost casa mamei dvs., care astăzi nu mai este.
În ce privește locul unde ar fi fost casa mamei mele, pare un pic ciudat, arată foarte diferit de cum îmi închipuiam.
Proveniți dintr‑o familie celebră. Dacă părinții dvs. ar fi trăit ani suficienți, cu siguranță ați fi avut o altă soartă. Aveți regrete că lucrurile au decurs cum au decurs?
Dacă mă gândesc la acest scenariu, poate că aș fi cântat în corul de băieți din Viena sau am fi fost mai mult în domeniul muzicii, cine știe. În același timp, apreciez foarte mult că am fost niște norocoși că și părinții adoptivi au fost destul de înstăriți și faimoși.
Veți veni la cea de a doua ediție a Festivalului‑concurs „Maria Cebotari”?
Posibil că nu, fiindcă urmează să vină Peter, după patru ani, în Marea Britanie și vreau să folosesc fiecare clipă. Ar putea să vină pentru ultima dată acasă, e foarte greu de călătorit. Peter are 82 de ani. Aș vrea să fiu cât mai mult cu el.
Faptul că în ultimii ani viața și activitatea Mariei Cebotari a trezit un interes colosal e despre fenomenul Maria Cebotari sau despre acea perioadă când a fost învinuită de colaborare cu fasciștii și nu s‑a permis să se știe despre ea?
În 2015 a fost publicată o carte în Austria, care se numește Național‑socialismul în Salzburg, scrisă de istorici tineri pentru studenți. Cineva poate spune că artiștii nu ar fi trebuit să cânte cât naziștii erau la putere. Unii dintre artiști au devenit membri de partid, ca Elisabeth Schwarzkopf, alții și‑au continuat cariera și au convins autoritățile că nu au avut legături cu nazismul. Atunci când au venit naziștii la putere mama era măritată cu un ucrainean‑rus, Vârubov. Chiar dacă el era respectat acolo pentru filmele sale, cariera lui nu s‑a dezvoltat, fiindcă așa și nu a însușit limba și vorbea cu accent rusesc. După ultimul lui film nu a mai primit de lucru. Era doar managerul mamei mele. Chiar dacă au divorțat, el trăia în familie. Mama nu a fost niciodată membru de partid. Din anumite informații știu că mama mea își spunea părerea, își dorea să se termite acea situație. Sunt niște fotografii cu ea și oameni importanți din conducerea țării în acea perioadă, dar aici ea nu avea ce face, asta era situația.
Sunt zvonuri că Hitler venea la concerte și îi aducea flori. Dar acest lucru se întâmpla în afara voinței ei. Problema e alta – că la noi despre Maria Cebotari practic nu se știa, regimul nu o agrea, considerând‑o colaboraționistă.
A fost filmul Odesa în flăcări, în care a jucat în acea perioadă, film anticomunist. Poziția mamei era clară – nu‑și dorea să fie implicată în politică.
Din păcate, și astăzi Odesa e în flăcări. De neconceput în veacul 21.
Este un singur film în care tatăl Gustav și mama Maria au jucat împreună – un film anticomunist, Inimi tari. În 1938 a fost interzis de Germania și după asta și de comuniști, fiindcă atunci avusese loc Pactul Ribbentrop‑Molotov. Abia mult mai târziu a fost difuzat. Am o copie.
Ați moștenit din lucrurile mamei, din lucrurile tatei?
Foarte puțin. Multe lucruri au dispărut. Din ce țin minte, am avut o brățară de aur de la mama, care a dispărut în ultimii ani. Avem un stilou cu peniță de aur, pe care mama i l‑a dăruit tatei, cu inscripția datei și anului nunții. Gustav era și pictor și au rămas portretele mamei pictate de el. Una dintre aceste picturi am dăruit‑o la Chișinău, la Festivalul‑concurs „Maria Cebotari”. Mai am albumele de fotografii și multe filme, majoritatea în stare bună. Am avut masca mortuară, pe care am dăruit‑o la Chișinău. Nu e ceva ce puteai să scoți și să privești, nu știam ce să facem cu ea și am hotărât cu fratele s‑o dăruim muzeului din Chișinău.
Vârubov a trăit în familie, vi‑l amintiți?
Vag. El locuia unde am locuit noi mai înainte, la cerdac. Ceea ce știu e că era un mare meșter la accidentat ma‑șini. După moartea părinților, dădaca i‑a dat o sumă de bani ca să poată pleca în Franța să caute conexiuni cu rușii de acolo, ca să‑și continue cariera, și el s‑a întors peste trei zile fără niciun ban. A reușit să‑i cheltuiască. Prin 1955‑1956, Peter s‑a întâlnit la Londra cu Vârubov. Venise cu prietenii lui artiști cu un spectacol. Pentru noi era unchiul Sașa.
Acest Vârubov, care are o istorie tumultuoasă, era un actor și un regizor foarte bun, dar a și contribuit esențial la formarea Mariei Cebotari ca artistă.
Absolut. Mama i‑a fost recunoscătoare toată viața, de aceea a și avut grijă de el după ce a devenit celebră.
O fată dintr‑o familie foarte săracă, cum a fost mama dumneavoastră, a ajuns atât de sus pe scara profesională. Pentru noi, cei din Moldova, e un miracol.
Anume aceste motive au servit drept sursă de inspirație și pentru Rosemarie Killius, care a scris cartea. Asta e ceva ce inspiră lumea de peste tot.
Și era și o femeie foarte frumoasă. Și tatăl dumneavoastră, la fel. Ați avut doi părinți ca două icoane.
Da, da, așa e.
Cum ați dus prin viață această soartă – ca pe o povară sau ca pe un dar?
Nu, nu a fost povară. Eram triști că i‑am pierdut, dar în același timp foarte mândri că am avut asemenea părinți. O parte tristă din toată istoria este că tatăl Gustav era o fire foarte depresivă. În mare parte, din cauza vremurilor și a regimului sub care trăiau. Dețin o poezie scrisă de tata în 1934‑35. În drum spre Viena, la întoarcere din Chișinău, după un eveniment cu vreo 80 de oameni în memoria părinților mei, am citit această poezie, unde e foarte clară poziția tatălui meu despre ororile nazismului. Atunci, pe timpul nazismului, părinții mei urmau să meargă în Elveția și regimul nu le‑a dat voie să meargă împreună, pentru că se temeau să nu fugă din țară. Din Elveția tata i‑a scris o scrisoare mamei lui, unde menționa cât de frumos e să vezi copacii și nu bețe cu steaguri cu svastică, care erau peste tot în Austria. El s‑a căsătorit cu mama în 1938 și din scrisoare, din poezie, e clară poziția lui și e clar că un om cu astfel de poziție nu se putea căsători cu cineva cu idei pronaziste. Ei erau pe aceeași undă, dar trebuia în acele condiții să‑și continue cariera cinematografică. Mai sunt filme unde au jucat împreună, unde subiectul era altul, dar pe fundal, undeva, se vede svastica, prezentă peste tot pe atunci. Acum, recent, priveam un show britanic din acele timpuri. Noi încercăm să pescuim orice informație din perioada când părinții noștri erau artiști activi. Puteam depista un fragment când mama cânta într‑o biserică. Tata a jucat într‑un film comandat de Goeblles, dar acolo nu erau svastici, fiindcă era despre timpurile lui Napoleon, dar în perioada ceea tocmai rușii atacau și ei trebuiau să susțină moral populația ca să țină piept invaziei. Apar fragmente unde Gustav conduce o cavalerie.
Este un program care se numește Berlin 33 și eu urmăresc foarte atent acele timpuri, ca să nu scap vreun moment cu părinții mei. Nu am văzut nimic cu ei, în schimb, la cântecul de Crăciun, unde cântau cu toții, pe pom era svastica.
Acesta a fost nenorocul părinților dumneavoastră, că au trăit acele timpuri tulburi, dar geniile lor artistice oricum au răzbătut în timp.
Mai sunt mulți oameni care nu au idee despre Maria Cebotari și Gustav Dissel. Chiar și în Viena de azi nu sunt cunoscuți, fiindcă ei au fost denigrați atât la Viena și Berlin, cât și în Moldova, în România, prin politica Uniunii Sovietice.
Fritz, țin să vă mulțumesc pentru deschidere. Mă temeam că nu veți dori să vorbiți despre dumneavoastră.
Da, fiindcă nu sunt atât de important.
Dar sunteți descendentul unei familii deosebite, cu o istorie atât de interesantă. Pe parcursul interviului am încercat să‑l găsesc nu numai pe austriacul din Gustav, ci și pe moldoveanul din Maria. Austriacul a fost la ușă exact la ora 10.00, așa cum ne‑am înțeles.
Nu întotdeauna se întâmplă așa.
Dar pe moldoveanul sensibil l‑am surprins atunci, la Teatrul de Operă din Chișinău, când pe final organiza‑ torii s‑au urcat în scenă, iar dumnea‑ voastră ați rămas jos, lângă scenă, ca un copil la picioarele portretului ma‑ mei, care era pe tot ecranul. Copilul Mariei Cebotari.
A fost mult mai prozaic. Eu trebuia să înmânez un tablou cu imaginea ma‑ mei mele câștigătorului concursului și nu știam în ce moment să fac acest lucru.
Fritz, vă mulțumesc din suflet pentru oportunitatea de a mă apro‑ pia mai mult de personalitatea Mariei Cebotari prin dumneavoastră.
