Am citit cu mare interes articolul lui Mircea V. Ciobanu Nu trageți în pianist! Face și el ce poate mai bine…, publicat de Revista „Timpul din România”, în nr. 14, din februarie 2024. Un material foarte bun, în stilul inconfundabil al maestrului Mircea V. Ciobanu – vă sugerez să‑l citiți –, dar care mi‑a trezit două întrebări în stilul lui Ogurțov, personajul satiric din filmul artistic rusesc Noaptea carnavalului, puse de acesta după ce a ascultat fabula Ursul la bal: „Cine sunt acei NOI? Și cine sunt IMPOSTORII?”
În remarcabilul articol beneficiem de cele mai creative și metaforice calificative la adresa șarlatanilor beletriști strecurați în literatura dintre Prut și Nistru: „impostura literară obsesivă”, „încercările neofiților”, „grafomanii”, „cărțile scriitorilor amatori”, „pasagerii care s‑au trezit în trenul literaturii dintr‑o eroare”, „buruienile agresive și invazive care trebuie neutralizate cu pesticide”, „acei aduși cu hurta în căruța ideologiei oficiale”, „anarhiștii profitori de libertăți”, „veniți la picnicul literaturii cu propriile trotinete”.
Ultima figură de stil m‑a amuzat câteva minute bune. Deși nu am prea înțeles cu ce ar trebui să vii la picnicul literaturii, cu limuzinele cumpărate pe banii obținuți din vânzarea propriilor cărți sau cu trotinetele Uniunii Scriitorilor? E regretabil faptul, dacă facultățile absolvite au devenit trotinete, iar primele și onorariile – picnicuri…
Despre substanța misteriosului NOI n‑am găsit nimic în articol decât că anonimii, ticsiți într‑un pronume la plural nominativ, au ridicat ștacheta exigenței unor reviste pentru colaborarea numai cu profesioniștii. Adică, profesioniștii au monopolizat aceste ediții, justificându‑se că au salvat în așa mod literatura de impostori. Plus îndemnul onest către ordinul ocult al cavalerilor literaturii de bună calitate de a „ocoli localurile unde se produce impostura”. Bine, IMPOSTORII sunt „triați” de profesioniștii NOI, dar cine definește categoria de notorietăți din empireul acestor NOI? Să fiu corect înțeles, n‑am nimic de împărțit cu scriitorii de la care pe bune am ce învăța. Le citesc cu plăcere articolele și cărțile, chiar dacă unora nu le agreez orgoliul. E ceva firesc: în lumea de creație persistă și invidia când vezi niște lucrări reușite de‑ale colegilor sau frustrarea când vezi ficțiune searbădă promovată la premii de vreun zeu autodefinit sau inclusă în antologii în detrimentul lucrărilor mai inspirate ale vreunui neofit țepos și, mai ales, pasager venit cu „propria trotinetă”. Și nu cred că zeul cu ștacheta ridicată (iertată să‑mi fie parafrazarea metaforică) o face în numele literaturii de calitate. Arcadie Suceveanu spunea în asemenea cazuri că premiile US sunt oferite în urma unei decizii subiective și avea perfectă dreptate, doar că nu am văzut niciun beneficiar de premii să scrie în CV‑ul său că lucrarea cutare a fost menționată printr‑un vot subiectiv. E cea mai bună lucrare și punctum! Așadar, la decernarea acestor premii și selectarea lucrărilor pentru antologii, volens nolens, persistă factorul colegial, amical, spiritual, emoțional, uneori și factorul interesului, când delectăm cu mențiuni lucrările vitregite de muză ale autorilor cu funcții de decizie etc. Așa e firea umană – nu suntem roboți cu inteligență artificială, și slavă Domnului.
În calitate de compromis, am sugerat conducerii US să le propună prozatorilor noștri să scrie în 12 luni câte un roman sau nuvelă, de cel mult o sută de pagini, iar manuscrisele să fie trimise în anonimat, cu numele și titlul în plic, la vreo editură din România, ca ea să aleagă trei câștigători. M‑au refuzat, invocându‑mi că vor fi selectați agramații. Adică, românii de dincolo de Prut nu se vor descurca cine‑i agramat și cine‑i cărturar dacă nu vor vedea mai întâi numele autorilor. Efectiv, e vorba de o simplă etichetare de către un cerc îngust de complici, și mai puțin despre „impostura literară obsesivă”.
Confruntarea dintre „valoare” și „nonvaloare”, succes și ratare, talent și invidie, conservatism și inovație, nonconformism și tradiționalism e de când lumea. Suntem familiarizați cu rivalitatea biblică dintre Cain și Abel, știm cu toții despre emulația compozitorului sârguincios Salieri vizavi de vocația petrecărețului Mozart. Cunoaștem și soarta primilor pictori impresioniști de talia lui Van Gogh. Poate mai puțin despre constrângerea lui Mihai Dolgan de către distinșii noștri compozitori din Chișinău. Sau despre răfuiala, la o adunare a compozitorilor conservatori de la Moscova, cu Iuri Antonov și Veaceslav Dobrânin. (Apropo, Dobrânin nici n‑a venit la acea adunare, bănuind ce‑l așteaptă, iar lui Antonov i‑a luat apărarea doar textierul Mihail Tanici.) Și mai puțin se știe despre controversa lui Isaac Newton și Robert Hooke. O temă aparte constituie constrângerile și rivalitățile dintre oamenii de creație din România. Inclusiv săgețile lansate prin anii optzeci‑nouăzeci de unii scriitori din dreapta Prutului colegilor din Chișinău în privința limbajului. Iar, din câte se știe, acel ce s‑a fript cu ciorbă suflă și în borș acru. În consecință, astăzi noi ieșim în România cu texte înveșmântate excesiv de zelos, până la nefiresc, similare cămășilor albe de nailon în care oamenii de la țară veneau pe vremuri la oraș. Pe când românii din dreapta Prutului au o ținută lingvistică mult mai lejeră. Citiți bestsellerul lui Dan Lungu, Sunt o babă comunistă, unde scriitorul, chiar și‑n ultima ediție, admite niște abateri sintactice cum ar fi „cu‑n” (corect e c‑un), pe care mie redactorii mi le păducheau cu microscopul. Nu se ostenește să treacă la „â” din „a” și ignoră sintagma adjectivală a pronumelor negative „niciun” și „nicio”. Sau bestsellerul lui Radu Paraschivescu, Ghidul nesimțitului, cu derivate inexistente în DEX și bucșit de limbaj uzual al plebeilor. Autorii pun accentul pe valoarea și ideea textului, nu pe respectarea în ruptul capului a rigorilor ultimei „mode” sintactice. Mai ales că acum nici poezia nu mai iese în costumul cel sobru, la cravată, ci mai curând se etalează cu blugi rupți în genunchi. Se găsește, bunăoară, un neformal, un „anarhist profitor de libertăți”, stabilit departe de spațiul carpatin, și scrie versuri fără semnele de punctuație, după care alții preiau această practică până când, în lanț, ca luminile curgătoare, procedeul ajunge și la noi aidoma pantalonilor rupți. Altul scrie proza făcând abstracție de semnele de punctuație în vorbirea directă sau introduce discuția dintre personaj și narator și noi preluăm cu brio această abordare ca pe‑o inovație progresistă. E ceva firesc, dar numai atâta timp cât aceste mutații vin din Occident. Noi, „troglodiții” cu mânuțele pe masă, numai ne holbăm, consumând produsul prestat, fericiți că am însușit materia. Ce mai, caverna noastră e prea strâmtă pentru a scoate idei!
Am încercat în câteva romane să pun titlul prescurtat pe copertă, iar forma desfășurată pe foaia de titlu – am fost privit ca un diletant. Iar când în romanul Somn letargic am scris pe copertă numele autorului și pe foaia de titlu un pseudonim pe care îl găsești în text, am fost întrebat de mai mulți dacă îmi dau seama ce fac. Am recurs la acest șiretlic pentru a nu cobi – romanul e scris la persoana întâi, iar protagonistului îi moare soția. În plus, din lucrare înțelegem că romanul ar fi scris de eroul principal cu acest pseudonim. Degeaba i‑am mai explicat moderatorului de la lansare, o persoană notorie în ale stilisticii. Am văzut în exemplarul lui de carte că pseudonimul de pe foaia de titlu era subliniat și avea inscripția „E greșeală?”. Mai târziu, același moderator (n‑o să‑i dau numele, nu mai este în viață) mă suna regulat, anunțându‑mă că mi‑a redactat lucrarea direct pe carte (de fapt, l‑a redactat pe stilistul Grumeza, iar din experiență eu intuiam că mi‑a întors „corect”, ca în abecedar, toate inversările care accentuau anumite emoții, curmând neglijent viața din text), mi‑a făcut ordine în „c‑un”‑ri, a găsit și‑o calchiere din rusă – vai, ce tragedie lingvistică! Strigător la cer! Și, acolada, a scris un articol prin care m‑a făcut celebru, doar că pentru a‑l publica trebuie să‑i dau o sumă anumită de bani și să‑i aduc o carte nouă cu autograf. Suma nu era mare și dacă îmi cerea acești bani pur și simplu, fără condiții șantajabile (i‑am mai plătit chiar și pentru lansare!), i‑aș fi donat întreit. În actualele condiții însă l‑am refuzat. Nu știu dacă și unde a apărut ulterior vreun articol, dar am observat de curând că unii colegi de breaslă au început să mă privească pe dos. Și de atunci îmi tot șterg disperat stigmatizarea de pe frunte, privind cu o oarecare doză de reticență spre pretinșii deținători de pâine lingvistică și cuțit. Doar dumnealui, la fel, făcea parte din „casta tainică a cavalerilor templieri” ai literaturii române dintre Prut și Nistru. Pornind de la trista mea experiență, cu tot respectul pentru distinsul și stimatul Mircea V. Ciobanu, sunt departe să cred că trebuie să transformăm toate revistele literare în niște sere ale limbajului academic, în realitate artificial, gen esperanto. Florile cultivate n‑au trezit mari inspirații oamenilor de artă, cu mici excepții, cum ar fi irișii pentru Van Gogh și Claude Monet, plus nuferii din lacurile artificiale pentru același Monet, dar deja bătrân și miop. Obiectul de studiu al artiștilor plastici este explozia naturală de culori a „stambei luncilor” părăginite, adică a buruienilor, și nu‑i cazul să ne risipim energia prin salubrizarea literară – plantele de câmp se usucă de la sine, chiar și cele multianuale, dar majoritatea au și efect terapeutic. Valeriana, de exemplu, calmează nervii, mai ales când ești pornit să pui mâna pe pesticide. Avem și exemplul adus de autor în articolul său cum că poeții ratați devin buni cititori ai poeziei. Iar încrucișarea naturală a mai multor buruieni, ipotetic, are șansa să dea naștere vreunui hibrid vegetal nou care să trateze și cancerul, inclusiv literar, și va fi trecut la categoria plantelor culturale. În plus, dacă n‑ar exista buruienile, cum am remarca noi plantele nobile? Poftim și teoria relativității. Să lăsăm deci să‑și facă efectul selecția naturală.
Suficient de relevant s‑a expus la acest capitol, după părerea mea, Woland, reproșându‑i lui Levii Matei, în romanul Maestrul și Margareta al lui Mihail Bulgakov, că umbrele sunt formate de siluetele oamenilor și ale obiectelor, și pentru a le nimici, trebuie ras de pe globul pământesc tot ce lasă umbră. Celebrul autor n‑a luat în calcul faptul că și planeta absolut sferică este acoperită echilibrat de umbră și lumină. Cu excepția corpurilor cerești care sunt astronomic îndepărtate de stea sau invers, care sunt luminate îndeaproape de doi sori diametral opuși, dar în ambele cazuri aceste planete vor fi moarte.
Din punctul meu de vedere (subiectiv), colectivul redacțional al Revistei „Timpul din România” procedează corect oferind șanse egale tuturor potențialilor autori, publicându‑i. Nu se știe câți poeți și câți prozatori vor ieși din acești pretendenți. Cineva se refugiază din angoase în poezie, altcineva se alină visător cu scrierea poveștilor prozaice despre „prinți” (mai puțin despre prințese) trași printr‑un inel, mai frumoși ca soarele și putred de bogați. Unii tind să se eternizeze prin scris, alții se asociază la concursuri în memoria unui autor cu ecou de cameră, regăsindu‑se la cota creației lui; o categorie de autori își va comanda bust în curte, altă categorie va face o beție cu primarul pentru ca strada casei părintești din sat (alcătuită dintr‑o duzină de cocioabe) să‑i poarte numele – fie! Până la urmă, Meșterul Manole le va găsi tuturor locul potrivit în zidul său lavrar. Până atunci însă este nevoie de toleranță și înțelepciune, mai ales că chiar titlul articolului vizat ne îndeamnă să nu tragem în pianist. Experiența ne motivează numai să decidem ce vom lăsa în urma noastră: un potențial cu pornire amânată, păstrând în schimb conștiința integră (Eminescu, Bulgakov) sau faima tristă a criticului Latunski. Lucrările proaste vor dispărea de la sine ca bulele de săpun, pe când acelea bune vor fi citite și peste cincizeci de ani, indiferent de marca trotinetei pe care o deținea cândva autorul respectiv.
