Așa ne-am smuls noi cu tot cu rădăcini
(Continuare din numărul precedent)
Ala Koroleva: „Ocupanții și-au adus cu ei și familiile, instalându-se în cele mai frumoase locuințe din oraș, scoțându-i cu forța de acolo pe proprietari”
O lună întreagă ați făcut până la Chișinău?
Da. Am o prietenă, moldoveancă de naționalitate, cu cetățenie ucraineană. Ea m-a întâmpinat la aeroport. Am sunat la linia fierbinte: „Avem și un câine cu noi. Ne primiți cu el?” „Doar fără câine.” Peste tot, același răspuns. Și eu am telefonat peste tot, la toate telefoanele pe care mi le-a pregătit prietena mea. Sunam, dar cu un câine nu voia nimeni să ne primească. Nimeni. Nimeni. Nimeni. În cele din urmă, ne-au acceptat la două internate: din Cărpineni și din Ungheni. Noi am mers mai întâi la Ungheni, dar când am ajuns, directorul ne-a spus: „Vă rog frumos să mă iertați, dar ieri au venit cinci autocare din Ucraina și nu mai avem locuri”. Și atunci ne-am dus la Cărpineni și acolo ne-au primit. Har Domnului, ne-au repartizat o cameră doar pentru noi, nu ca în Ungheni, unde stăteau și câte cinci-șase oameni într-o cameră și nu se uitau că erau străini sau din aceeași familie și nici că erau bărbați, femei, bătrâni sau copii. Toți claie peste grămadă. Noi eram fericiți, nouă ne-au dat o cameră separată, doar pentru noi.
Centru pentru refugiați. Acolo am locuit opt luni încheiate. Mi-a plăcut mult, pentru că ne aflam în mijlocul naturii. Or, eu sunt îndrăgostită de natura din Moldova, foarte diferită de stepa în care am trăit atâția ani. Aici sunt altfel de păduri, codri și dealurile astea neobișnuite. Inima pur și simplu mi se topea în piept când mă uitam în jur. Priveliștile astea parcă sunt desprinse dintr-un film SF.
Pe urmă ne-au transferat într-un alt centru, un pic mai mic, unde am mai locuit un an și jumătate, după care a venit o comisie din Chișinău și ne-a anunțat: „Închidem centrul”. Ne-au dat un termen ca să-l părăsim. Duceți-vă unde doriți, căutați-vă o locuință. Căutați-vă de lucru. Noi, în Cărpineni, încă din prima zi am mers la primărie ca să-i căutăm soțului de lucru. Ne-au spus că nu au ce să-i ofere, cum nu au putut să le ofere nimic nici bărbaților din Cărpineni și, din cauza asta, mai toți sunt plecați afară. „Nu avem unde să-l angajăm.”
În cele din urmă, am venit la Chișinău, unde am închiriat un apartament în zona aeroportului. Iar de atunci am mai schimbat șapte locuințe. Accesibile și financiar, și unde puteam sta cu câinele. Nimeni nu vrea să-ți închirieze apartamentul când aud că-ți vei aduce și câinele. E o minune că am găsit locuința asta în Codru, unde trăim până în prezent. Iar soțul și-a schimbat șapte locuri de muncă.
Dar acum soțul dumneavoastră lucrează?
Da. Face naveta zilnic din Codru la Chișinău.
Dumneavoastră v-ați născut la Herson?
Nu, nu. M-am născut în Ural.
Deci, sunteți din Rusia?
Da
Sunteți rusoaică de naționalitate?
Da.
Și cum ați ajuns în Herson?
M-am măritat.
Soțul dumneavoastră e din Herson?
Da. Să vă spun cum am ajuns eu în Ucraina. Părinții mei au venit din Ural în Ucraina, locuiam într-un sat de lângă Harkiv. Și când mi-am terminat studiile, am fost repartizată să muncesc în Omsk, unde am robotit trei ani, după care am revenit la părinții mei în Harkiv. Lucram în Harkiv când mi-am cunoscut soțul. El venise din Herson să-și facă studiile.
Cum v-ați adaptat la viața de aici?
Frica pe care am strâns-o în cele opt luni de ocupație mi s-a infiltrat adânc în subconștient, încât, fiind deja la Cărpineni, mă prindeam deseori la gândul: dar oare eu, discutând la telefon cu cineva, nu am spus ceva în plus? Dar ce-aș fi putut spune? Și apoi, deja pot să vorbesc despre orice. Nu are de ce să-mi mai fie teamă. Dar vreo două luni gândul acesta m-a urmărit. Am o deprindere: să spun ceva și să mă urmăresc dintr-o parte. Mă întrebam mereu: „Am spus oare ce trebuia să spun? Oare despre asta am voie să vorbesc sau nu?” Și apoi îmi spuneam: „Alla, ești în siguranță, calmează-te, ești în siguranță, totul e în ordine, poți să vorbești despre orice îți trece prin cap. Nu ai să pățești nimic. Nu-ți fie teamă. Poți să vorbești despre orice vrei și nu o să-ți cadă un fir de păr din cap”.
Mi-ați spus că v-ați vândut casa din Herson. Să însemne oare asta că nu vreți să vă mai întoarceți în Herson niciodată?
Nu vrem să ne mai întoarcem în Herson. Cu toate că acolo… Acolo noi mai avem o locuință, unde avem viză de reședință. Casa am vândut-o, dar apartamentul ne-a rămas.
Acum trebuie să alegem unde o să trăim în viitor. Nu se mai vede capătul acestui război, iar în Herson nu vrem să ne întoarcem. Dronele zboară în roiuri și oamenii pier în fiecare zi. Explozii peste explozii și toate celelalte. Te adaptezi, firește, la orice. Oamenii care au rămas s-au obișnuit. În zece zile pe care le-am petrecut la Herson pentru a vinde casa, m-am obișnuit și eu cu aceste explozii…
Și atunci am înțeles de ce lumea nu se gândește să plece, fiindcă nu mai aud detunăturile. Nu mai aud sirenele. Nu mai aud exploziile. S-au obișnuit. Dar noi nu vrem să trăim cu războiul în casă. Chiar și dacă vor încheia vreun acord de pace, deși nu cred, nu vor opri războiul. Iar războiul nu va ocoli Hersonul, orice am face noi.
De aceea, noi am decis să ne vindem casa și acum trebuie să ne cumpărăm undeva altă locuință. Iată așa ne-am smuls cu tot cu rădăcini din Herson. O durere mai mare ca asta nu poate fi. Casa pe care am vândut-o am construit-o de la zero, începând cu schițele pe hârtie, cu prima piatră din fundație. Eu am făcut planul de arhitectură și absolut totul am ridicat cu mâinile astea. Îmi plânge inima în piept după casa aia.
Nu v-ați gândit să rămâneți în Moldova?
Mie îmi place foarte mult Moldova, dar ar trebui să avem o motivație specială ca să rămânem aici. Dacă nu avem rude – părinți, bunici, unchi, mătuși –, ce ne-ar ține aici? Jobul soțului? Are el oare siguranța că nu și-l va pierde, de vreme ce își înnoiește contractul în fiecare an? Apoi, munca de hamal nu e chiar așa ușoară. El cară zilnic ferestre. Cât va rezista? Cât îl vor ține puterile? Nu va ceda fizic într-o bună zi? De aceea, am decis să ne întoarcem în Ucraina. Cel puțin, acolo primim, de bine, de rău, o pensie. Și apoi, acolo totul e al tău.
Dar nu ați decis unde anume în Ucraina?
Căutăm. Deocamdată, nu știm unde.
Pentru dumneavoastră ocupația a fost insuportabilă?
Mai mult decât insuportabilă. Începând cu ieșirile la magazin și terminând cu discuțiile la telefon, ca nu cumva, Doamne ferește, să spui ce nu trebuie… Trei zile după aia stăteai cu șarpele în sân, cu urechile ciulite, așteptându-i să apară și să-ți strige: „Urmează-ne!”
Au fost și turnători printre oamenii din Herson?
Nu știu, nu știu. În acele momente, oamenii erau foarte uniți, anume oamenii din Herson. Dar după patru ani de ocupație au început să se mute la noi și oameni din alte zone. Îndeosebi, din Donbass. Ei se deosebeau de ai noștri prin tot, de la felul cum vorbeau până la modul de-a te privi. Vorbeau altfel, se purtau altfel. Mai mult decât atât, ocupanții și-au adus cu ei și familiile, instalându-se în cele mai frumoase locuințe din oraș, scoțându-i cu forța de acolo pe proprietari.
După eliberare, oricum ați fi părăsit Hersonul?
Posibil să fi plecat în Nikolaev, fără stresul prin care am trecut atunci când am părăsit Hersonul. Dar poate că am fi rămas. Prietenii noștri au rămas și până azi trăiesc acolo.
Ați păstrat legătura cu ei? Cum sunt? Ce vă povestesc?
Da. Zic că totul va fi bine, că Ucraina va învinge. Nu există niciun om din Herson care să nu creadă că totul va fi bine, că Ucraina va câștiga războiul. Cu toate că, atunci când ne-am întors la Herson ca să ne vindem casa, un militar ne-a spus: „Foarte bine că vă vindeți casa, pentru că aici va fi din ce în ce mai rău”. Dar oamenii, dimpotrivă, cred că va fi mai bine. Oamenii cred că va fi mai bine. Cred. Cred cu tărie. Sunt siguri de asta.
În ce relații sunteți cu oamenii din Moldova?
Excelente. Noi am trăit într-un sat unde toată lumea vorbea în română. Dar dacă tu treceai la rusă, instantaneu îți vorbeau și ei în rusă. Nu a existat niciun fel de discriminare. M-am simțit ca acasă.
Aveți rude în Rusia?
Sora mea.
Ați păstrat legătura?
Cât timp am fost ocupați, ea credea că eu sunt de partea cotropitorilor și îi percep ca pe niște eliberatori. Ea atât de tare se bucura! Dar când îi mai povesteam despre una, despre alta, ea se făcea că nu mă aude. Ajunsă în Moldova, am avut un sentiment ciudat, că sunt duplicitară, că mă mint pe mine însămi, odată ce nu-i spun deschis că „eliberatorii” sunt de fapt cotropitori. Și am luat hotărârea să-i spun tot adevărul, gol-goluț. Și i-am scris: „Nadia, gata cu minciunile. «Eliberatorii» sunt de fapt cotropitori și eu nu susțin acest război. Noi două nu ne aflăm de aceeași parte a baricadei”. După această scrisoare, am încetat să mai comunicăm. Și de atunci nu am mai vorbit niciodată.
Cum i-ați trimis scrisoarea?
Prin SMS. Familia mea este total divizată. Unica mea soră… Nimic nu ne mai leagă una de alta.
Ea trăiește în regiunea Kursk. Au avut și ei de suferit, când Ucraina a intrat anul trecut în regiunea Kursk. Ea și soțul ei locuiau nu departe de graniță și s-au refugiat de acolo.
Dar când eu am plecat din Herson, lăsându-mi casa și tot ce mă lega de acest oraș, ea nu m-a compătimit deloc. Se făcea că plouă. Acum, când și-a părăsit și ea casa, sper să-și fi adus aminte de mine. Ea a plecat din casa ei. O casă foarte luxoasă. Pe care ei singuri și-au construit-o. La fel ca noi. Și noi ne-am consturit singuri casa aia frumoasă din Herson, pe care am fost nevoiți s-o abandonăm.
Și ea v-a înțeles?
Deloc. Din contră, s-a înrăit și mai tare. Vorbea cu mine pe un asemenea ton, de parcă eu aș fi fost vinovată că ea și-a părăsit casa. Acesta e un alt motiv de ce nu mai vorbim deloc.
Vă mulțumesc pentru aceste mărturii sincere.
Mi-aș fi dorit să rămânem, dar avem peste șaizeci de ani… Dacă, bunăoară, am fi avut patruzeci de ani, am fi rămas, fără discuție.
(Traducere din rusă de Dumitru Crudu)
