Cum lucrează împreună oameni care sunt nu doar colegi, ci și familie?
În sectorul cultural din România există numeroase echipe al căror entuziasm și a căror încredere în importanța proiectelor pe care le dezvoltă modelează felul în care discutăm despre educație, literatură, muzică, dans, școală și nu numai. Am remarcat, în ultimii ani, câteva formate din membri ai aceleiași familii, fie că vorbim despre soț și soție, copii și părinți sau, chiar, bunici și nepoți. Venind eu însămi dintr-o asemenea familie, am observat că oamenii sunt foarte curioși să afle detalii din bucătăria internă a celor care împart nu doar o legătură de familie, ci și un parcurs profesional și cultural.
În numărul lunii mai al revistei „Timpul din România”, ediția din Republica Moldova, mi-am propus să aduc împreună mărturii ale acestor echipe atipice, ca să putem descoperi cum funcționează și ce lucruri despre colaborare, creativitate și educație putem afla de la ele.
Cum lucrăm împreună atunci când rolurile personale se suprapun cu cele profesionale? Cine pe cine influențează, dacă influențează? Prin ce diferă aceste colaborări de unele în care oamenii nu au legături personale atât de puternice? Mi-am dorit să surprind puțin din fascinația pe care acești oameni o suscită prin exotismul lor, jonglând cu rolurile personale și cele profesionale care se suprapun, se ciocnesc și se ajustează în permanență.
Lucrând la acest dosar și începând să fac un fel de inventar al familiilor care au proiecte comune în domeniul cultural românesc, am observat că ele sunt, de fapt, destul de numeroase. Am numărat dintr-un foc vreo douăzeci, cărora le-am și lansat, fără ezitare, invitația de a face parte din acest dosar tematic. Dintre acestea, zece mi-au acceptat invitația și s-au și încadrat în termenul-limită pentru a trimite răspunsurile. Nu toți cei invitați să participe la această anchetă au reușit să răspundă până la apari- ția revistei, dar mi-au promis că vor reveni pentru continuarea dosarului. Fiind vorba despre profesioniști pe care îi urmăresc, pe unii cunoscându-i personal, am decis să nu trimit tuturor același set de întrebări, ci să personalizez interviurile, astfel încât să putem avea o imagine cât mai detaliată a specificului fiecăruia. Și nici nu am propus o încadrare foarte strictă a răspunsurilor într-un anumit număr de semne. Mi-am dorit ca fiecare echipă să-și poată așterne povestea pe hârtie într-un fel propriu, care să ne vorbească despre micile ei secrete care ne fascinează. De aceea, în unele interviuri răspunde doar unul dintre intervievați, în numele tuturor. În altele, fiecare oferă propria perspectivă pentru fiecare întrebare. Iar aceste detalii completează tabloul despre specificul fiecăruia în parte. Nu în ultimul rând, am formulat câteva întrebări și pentru echipa mea. Am făcut-o raportându-mă la noi ca la orice altă familie din anchetă, cu gândul că e păcat să fim „pedepsiți” tocmai într-un dosar cu o tematică atât de provo- catoare.
Vă invit, așadar, să intrați într-un univers în care munca și viața personală se îmbină și se confundă, fiecare dintre echipele neobișnuite pe care le veți descoperi aici într-o lumină nouă transferând ceva din felul propriu de a fi atât în proiectele pe care le desfășoară, cât și în viziunea despre cum ar trebui să fie, de fapt, lumea noastră culturală.
În paginile revistei print veți putea citi fragmente din interviuri, care sunt disponibile integral pe site-ul revistei „Timpul din România”, ediția din Republica Moldova.
În multe familii, colaborarea profesională rămâne o excepție. Ce credeți că face posibilă funcționarea unei echipe culturale formate din membri ai aceleiași familii?
Corina Șuteu: În cazul nostru cred că este vorba despre viața foarte specială pe care am dus-o, plină de momente dificile și de momente splendide, încărcată de aventuri culturale fantastice și de oameni extraordinari . Plină de călătorii și de neprevăzut. Toate acestea au creat o legătură de mamă-fiică, dar și una de echipă. În plus, amândouă avem un foarte mare grad de reziliență și de umor. În fine, ca anecdotă, aș spune că Elvira este de o luciditate extraordinară și este cineva care s-a născut un adult. Am avut foarte mare noroc să am un asemenea copil!
Elvira Lupșa: Mă încântă să citesc că am umor. Nu știu cât de adevărat este, dar știu că am capacitatea să nu iau prea în serios situații de criză și să fac față acestor momente cu convingerea că absurdul vine și trece – o aptitudine pe care mi-am dezvoltat-o în timp pentru supraviețuirea în sectorul cultural. O cheie în colaborarea noastră este, din punctul meu de vedere, viziunea pe care o am în comun cu Corina – vedem o lume în care artiștii și arta sunt în centrul atenției societății și, în acea lume spre care aspirăm amândouă, suntem bine și fericite.
În cazul familiei dumneavoastră, literatura nu e doar o pasiune, am putea spune că e un mod de existență. V-ați surprins schimbându-vă perspectiva asupra scrisului sau asupra unei cărți citite, influențați fiind de părerea cuiva din familie?
Ioana Nicolaie: Pentru cineva care nu-i în literatură poate părea ciudat că sunt oameni care și când freacă o cratiță se gândesc la Virginia Woolf, să zicem, și la cum spăla ea vase; sau la Agatha Christie, care-a spus că ideile cele mai bune pentru romane i-au venit când spăla vase; sau la Cioran, să zicem, care ne-a trimis pe toate la cratiță; sau la Romulus Bucur cu „să speli vasele la șase dimineața nu e cel mai plăcut lucru” etc. În casa noastră se vorbește mereu despre cărți, despre personaje, dar nu ca să ne influențăm unii pe alții, ci ca să ne nuanțăm diversele puncte de vedere. E un fel de dar pe care ni-l facem. Uite, ar putea spune Mircea, știai că bosonul Higgs se mai numește și particula lui Dumnezeu? Apoi mi-ar zice ce-i cu bosonii și cu fermionii, ce-i cu materia versus energie. Dacă discuția ar fi despre un personaj literar, atunci aș putea spune eu: ai fost atent la nuanța asta din Emma Bovary? Sau știi cât de frumoase sunt povestirile din Roșu, roșu, catifea, volumul Veronicăi D. Niculescu? Gabriel, dacă ar intra în discuție, ne-ar vorbi despre stereotipuri sociale, traume individuale și colective, cogniție etc. Perspectiva asupra propriului scris nu ni se poate schimba, fiindcă nu vorbim niciodată despre proiectele noastre. Mircea, de pildă, nu știe că lucrez de jumătate de an la un roman. Știe că lucrez, iar asta e suficient. Nici eu nu știu despre ce-i volumul pe care-l migălește de mai multă vreme. Dar sunt convinsă că va ieși cum nu se poate mai bine.
Se întâmplă să mai asculte și părinții de copii în colaborări sau e doar invers? Care au fost cele mai mari provocări ale colaborărilor voastre?
Camelia Toma: Vine vremea când contează nu cine pe cine a născut, ci care dintre noi judecă mai bine. Vârsta și statutul familial rămân niște date oficiale de identificare, nu și de revendicare a dreptului la cuvânt. În cazul nostru, contorul de vârstă nu (mai) funcționează de mult. În ciuda aparențelor – „A’ dracului sunteți amândouă!” – știm să (ne) ascultăm, să ne contrazicem, să negociem. Iar legenda spune că una dintre Tome e recunoscută de câțiva ani buni după supranumele dat de cealaltă Toma: „Mama mea geamănă”.
Provocări constante: distanțele și absența unei mașini a timpului. Pe parcurs mai apar și defecțiuni ale „instalației” umane. Totuși, foarte rar se întâmplă să nu fim în același punct când apare ceva esențial în viața noastră.
Provocări inevitabile (mai mult sau mai puțin) asumate: iureșul birocratic și imposibilități pecuniare. Când dosarul de decont este de X ori mai stufos decât produsul cultural în sine, când contribuțiile financiare proprii devin covârșitoare, când compromisul începe să semene a sacrificiu, mâhnirile se transformă în eroziuni. În aceste cazuri, intervenim cu un super chit de cuțit marcă proprie, în așa fel încât să continuăm doar puțin șifonate, nu întru totul ciobite.
Apropo de tandemuri: într-un fel, da, stăm una în spatele celeilalte, „pedalând” în aceeași direcție și, pe cât posibil, în același ritm. Interdependență? Evident. Dar și independență. Se zice că tandemul Toma & Toma e prevăzut cu elice.
Maria Ivanov, ești unul dintre cei mai vizibili manageri culturali de peste Prut. Lucrezi deopotrivă în domeniul literar, cât și în cel teatral, ești directoare executivă a Revistei „Timpul din România”, ediția din Republica Moldova, organizezi ateliere dedicate lecturii în școli din toată republica, ca să enumăr doar câteva dintre activitățile tale. La mai toate este prezentă și Alexandra, care crește printre oameni de artă. Cât de importantă este pentru voi această prezență comună și cum vă influențează relația profesională și familială? Maria Ivanov:
Încep prin a saluta această inedită inițiativă și a mulțumi pentru invitația de a răspunde la acest interviu. Așa este, Alexandra este mereu cu mine, participă la atelierul „Vlad Ioviță” din anul 2021, de pe când avea doi ani. Mă însoțește la lansări de carte, lansări ale noilor ediții ale revistei, la spectacole de teatru, la întâlniri cu elevii, la maratoane de poezie, proiecții de film. Până a ajunge importantă, această prezență comună a fost unica opțiune pentru a reuși. Inițial, mă însoțea pentru că nu aveam în grija cui să o las. Ulterior, când aveam posibilitatea de a o lăsa la cumnata mea, nu mai voia Alexandra să rămână. Mai mult, îmi amintesc de o vară în care Dumitru Crudu, fondatorul și coordonatorul atelierului „Vlad Ioviță”, a plecat la Praga cu o bursă de creație și Alexandra, care avea patru ani, i-a trimis un mesaj vocal în care îi spunea: „Dumitru, azi e sâmbătă, unde ești? Hai la atelier!” Evenimentele culturale la care vine cu mine sunt și felul nostru de a fi împreună, de a petrece timp împreună. Când revenim acasă, discutăm mereu despre ceea ce am văzut și auzit.
Dragă Arcadia, ești autoarea unui volum unic nu doar pe piața de carte din România. Ai scris un manual pentru bunici, un adevărat manual de grandparenting cum nu mai e altul. De la lansare și până acum, au apărut numeroase ecouri, tu, ca autoare, lucrând cot la cot cu Alma, nepoțica ta, pentru promovarea cărții. Care crezi că ar fi cel mai important lucru de care ar trebui să țină cont diferitele generații dintr-o familie pentru a avea o comunicare frumoasă?
Arcadia Solum: Dacă ar trebui să reduc toată dinamica unei familii la un singur principiu de funcționare, atunci claritatea de roluri este cel mai important lucru pentru ca familia, cu toate generațiile ei, să comunice frumos, cum spui. Iar când spunem comunicare frumoasă, nu ne referim la o stare, la ceva vag, emoțional. Ne referim la comunicarea care face lucruri precise, nu doar creează o atmosferă plăcută.
Mulți confundă forma cu fondul, tratând comunicarea ca pe o stare: „să fie liniște”, „să ne înțelegem bine”, „să nu ne certăm”. Asta e atmosferă. Efect, nu cauză. O familie funcțională nu este cea fără tensiuni, ci aceea în care tensiunile sunt gestionate prin comunicare clară, directă și respectuoasă. Atmosfera evită conflictul, comunicarea gestionează conflictul. În realitate, comunicarea este structură în acțiune: stabilește cine decide, clarifică limitele, corectează derapajele și aliniază adulții.
Dragă Alma, cum a fost să colaborezi cu bunica ta pentru a discuta, la lansări de carte și la diverse ateliere creative, despre cum se face să ai relații sănătoase cu membrii familiei?
Alma: A fost normal. Ca de obicei. Eu chiar sunt norocoasă că m-am născut în familia noastră. E o familie foarte distractivă. Ne certăm foarte puțin. De obicei, Cara se supără când facem dezordine sau uităm să aducem înapoi lucrurile pe care le luăm.
În familia voastră se colaborează pe numeroase paliere. Cei care vă urmăresc și vă cunosc sunt mereu surprinși de energia pe care o aveți pentru diferitele proiecte în care sunteți implicați, de la organizarea de conferințe, dezbateri și lansări de carte până la publicarea de recenzii literare sau de teatru sau scrierea propriilor cărți. Cum vă organizați timpul? Mai aveți timp și pentru ceea ce ține de spațiul privat al familiei?
Maria Pilchin: Foarte bună întrebare. Trebuie să spun că, în ultimul timp, trăim aproape în întregime după o agendă literar-culturală. Ea ne organizează zilele și le umple de sens. Ne place această stare de lucruri. Pretindem că suntem scriitori profesioniști. Prin urmare, trebuie să corespundem. Marea noastră bucurie este că noi am știut să transformăm un hobby, o predilecție pentru scris, într-o vocație. Suntem angajați în câmpul culturii, lecturii, cărții, teatrului. Asta ne face să fim conectați mereu la lumea literelor. Credem că aceasta este, în sine, o formă de fericire. O spunem cu certitudine!
Ivan Pilchin: Spațiul nostru privat este o continuare firească a lumii literare. Casa noastră este plină de cărți, filme, spectacole și discuții despre ele. Ne place să călătorim, pentru că și călătoria este o altă formă de lectură: citim lumea, oamenii, locurile.
În proiectele pe care le construiți, rolurile par să se distribuie firesc între voi, de la editare și organizare până la configurarea întâlnirilor din jurul revistei și CenaKLUbului Tiuk. Cum se așază această colaborare în ritmul vieții de zi cu zi și cum reușiți să păstrați loc pentru ea? Există o diferență între felul în care colaborați în proiectele publice și felul în care discutați ideile sau textele acasă? Unde se trasează, dacă se trasează, această linie?
Mihail Vakulovski: Tot ce facem împreună (fie revista, fie cenaclubul, fie interviurile, fie cartea) facem de plăcere, în afara serviciului, e ca și cum am călători împreună, de aceea totul iese firesc, natural, viu. Nu permitem ochiului dracului să se apropie de proiectele noastre de suflet, așa că nu ies scântei, forțări, certuri. Acasă ne întâlnim destul de rar. Carmina pleacă la serviciu când eu încă dorm, când lucrez eu acasă, fiind bufniță de noapte, Carmina deja doarme. Cel mai mult suntem alături în pandemii și călătorii (care ne cam priesc).
Cum s-au completat de-a lungul timpului contribuțiile fiecăruia dintre voi în proiectele comune, atât în literatură, cât și în felul în care priviți rolul scriitorului în spațiul cultural?
Moni Stănilă: Simbiotic. Nu simt care e partea mea, care e a lui Sandu. Funcționăm împreună. Analizăm lecturile pe care le avem, cărțile pe care le citim, poziția pe care trebuie să ne-o asumăm în spațiul public. Și încercăm să nu forțăm nimic și nici să nu dăm chiar totul din casă.
Alexandru Vakulovski: Cred că avem noroc că nu suntem în tabere diferite, cum s-a mai întâmplat în cuplurile literare. Dacă unul dintre noi ar fi cu Bolojan, iar altul cu Grindeanu, ar fi o mare problemă, recunosc. La fel e și în literatură, chiar dacă nu stăm, la propriu, pe baricade, e bine că o gândim și o simțim la fel. Ei bine, Moni oricum e mai aproape de Dumnezeu, iar eu de avangardiști, dar se pare că Unul nu-i exclude pe ceilalți.
Se întâmplă să mai asculte și părinții de copii în colaborări sau e doar invers? Care au fost cele mai mari provocări ale colaborărilor voastre?
Gelu Diaconu: (…) Chiar dacă sunt uneori încăpățânat (e o trăsătură de familie), ascult de sfaturile venite de la Mihai și Dan. Nu se poate altfel într-o echipă. Pe de altă parte, cred că cele mai mari provocări au fost, în ordine, materialele filmate la Bookfest și Gaudeamus, podcastul „Biblioteca lui Gelu” și, bineînțeles, cele trei ediții ale FILIT Iași la care am participat. (…) Sigur că totul e într-o anume dinamică și colaborările au fost mai numeroase. Și vor mai fi, cu siguranță. Suntem împreună de opt ani și nu ne oprim aici.
Dan Deaconu: Colaborarea noastră a fost dintotdeauna bazată pe un principiu simplu, dar esențial: fiecare are ultimul cuvânt în domeniul în care este expert. Eu m-am ocupat mereu de partea tehnică și, în zona asta, decizia finală îmi aparține. Când vine vorba însă de conținut — colaborări, interviuri, direcția editorială –, Gelu este cel care decide și cel care face tot research-ul necesar ca lucrurile să iasă ca la carte. Deci, da, părinții ascultă de copii, și o fac cu toată încrederea, pentru că respectul față de expertiza celuilalt e baza pe care am construit tot ce avem. Bineînțeles, clinciuri mai apar din când în când – și ar fi ciudat să nu apară, mai ales când lucrezi cu familia. Dar le-am privit întotdeauna ca pe ceva sănătos, nu ca pe un obstacol. (…)
Mihai Deaconu: Colaborarea noastră s-a bazat mereu pe două elemente esențiale, comunicarea și echilibrul. Am reușit să rămânem concentrați chiar și în momentele mai dificile, abordând fiecare provocare cu calm și deschidere. În zona de conținut, Gelu este cel care face documentarea necesară pentru ca totul să iasă la cel mai înalt nivel. Pot spune sincer că părinții ascultă de copii și invers, pentru că respectul față de expertiza fiecăruia este fundamentul pe care construim împreună. Atunci când au apărut neînțelegeri, le-am transformat în oportunități de feedback și creștere, ceea ce ne-a ajutat să evoluăm constant ca echipă.
Cum ați început să colaborați? Ce rol joacă fiecare membru în echipă și cum v-ați ales aceste roluri?
Diana Iepure: (…) Rolurile se schimbă în funcție de domeniu: cine este cel mai pregătit preia frâiele. Discutăm mult. Ne-am dat seama că aceste dialoguri ne ajută să înțelegem mai bine ce avem de făcut, unde greșim și cum ne putem completa reciproc. Cred că totul pornește de la faptul că ne simțim bine împreună și ne face plăcere să ne sprijinim ori de câte ori avem ocazia. Dacă nu se poate, acceptăm situația, însă, de cele mai multe ori, reușim.
Florin Hălălău: Cea mai importantă formă de colaborare este inspirația pe care mi-o dă interacțiunea cu fiecare dintre ei, Diana, Cătălina și Felix. Dacă Diana este prezentă în multe dintre poemele mele, despre Cătălina și Felix am scris în Cartea cu tați, apărută la Editura Trei. Mi-am propus mai demult cu Diana să scriem un scenariu de film, inspirat de o poveste reală citită în revista „Memoria”. N-a fost încă să fie.
Felix Hălălău: Nu există un moment aparte în care a început colaborarea dintre mine și familie, mereu am lucrat împreună la tot felul de proiecte. Începând cu școala și continuând până astăzi. Rolurile le schimbăm între noi în funcție de ce e nevoie: brainstorming, filmat, redactat etc. Poate, mai des preiau eu rolul de asistență tehnică.
Cătălina Bălan: (…) Dincolo de rezultatele pe care ni le dorim la lucru, ne interesează confortul emoțional și siguranța pe care ne-o oferim unii altora. Suntem disponibili unii pentru alții, cred că acesta este rolul cel mai important pe care îl jucăm cu toții: de ancore, oglinzi (dacă e cazul), de sistem de siguranță. N-aș putea spune că e o muncă, pentru că o facem din instinct, dar e ceva făcut conștient și în care, cu toții, mobilizăm multe resurse interioare și exterioare. Nu căutăm neapărat validare în exterior. (…)
Citiți online, pe site-ul revistei „Timpul din România”, ediția din Republica Moldova (https://portal.revistatimpul.ro/timpul-chisinau), toate cele zece interviuri, publicate integral.
