Dacă vrei să distrugi un neam, atunci ia‑i limba
La una dintre întâlnirile memorabile ale jurnaliștilor consacrați cu studenții de la Facultatea cu profil gazetăresc, între altele și după destule lucruri interesante enunțate în fața viitorilor jurnaliști, invitatul a scăpat (mi se pare anume așa) un mesaj nu tocmai potrivit și nici adevărat. A zic că „aici, la noi, nu se prea întâmplă lucruri ieșite din comun, din astea senzaționale, și nu prea avem despre ce scrie, ca în alte ţări”. Abia am rezistat tentației de a‑l contrazice public, pentru că studenților le vorbeam exact invers – îi îndemnam să găsească acele situații neordinare, pentru că acolo unde sunt doar doi oameni deja apare o problemă, darămite sute. Și iată că autorul cărții îmi vine în sprijin și demonstrează că acolo unde au fost oameni mereu s‑a întâmplat ceva, jurnalistul de el doar s‑a aflat „în momentul potrivit la locul potrivit” – a fost mereu în mișcare.
La viața de care se sprijină încă destul de vioi Vladimir Beșleagă, doar reproducerea cronologică și segmentată a unor evenimente pe care le‑a trăit ar constitui o lungă epopee ori o istorie interesantă, în mare parte dramatică și chiar tragică, dar și comică. Iar dacă am alătura și mulțimea de acte și cronici orale, surse documentare și de arhivă – adică mulțimea de oameni cu care s‑a întâlnit, colegi împreună cu care a muncit, destăinuiri ocazionale ale atâtor și atâtor consăteni și consângeni, dar și „ne‑consăteni și ne‑consângeni”, venetici de pe aiurea –, zic, surse din care s‑a documentat și de care amintește jurnalistul Beșleagă în textele de față, atunci am avea un veritabil material informativ care ar servi drept sursă primordială pentru elaborarea adevăratelor manuale de istorie privind acest petic de pământ, zis eronat Basarabia.
Fără a se considera omul politicii și nici al politicienilor, nonagenarul nostru (cu + la prefix: s‑a născut la 25 iulie 1931, în Comuna Mălăiești, stânga Nistrului, leat cu tatăl meu, Ion, născut la 4 iunie, și cu Gorbaciov – la 2 martie, Domnul să‑I ierte) amintește într‑un text despre un oficial guvernamental care a trecut, nu fără interes, pragul (cândva – cu mare greutate în societate) Uniunii Scriitorilor; zic, amintește cu patos și cu un pronunțat sprijin pro, doar că după căderea grabnică de guverne fals patriotice, s‑a văzut că alegerea chiar și a experimentatului, într‑ale beletristicii, scriitor a fost greșită. Pentru că publicistica și implicarea în sprijinul „cuiva” care se vrea în vârful piramidei și în prim‑planul vieții social‑politice e cu totul altceva. Nu e primul și nu e ultimul, nici de pe la noi, nici de pe altundeva – scriitorul își dă cu părerea, dar consumatorul decide, deși un nume tare cum e Beșleagă ar fi trebuit să fie chiar previzibil, pe cât se poate. Citez: „După‑masă, la US – expoziţia de carte «Noaptea a treia», organizată de Muzeul de Literatură. Domnul prim‑ministru a vorbit ca un prim‑ministru. Eu i‑am răspuns ca un scriitor. Am zis: domnule Filat, toată afecţiunea mea și toată susţinerea US”. Și au dat în bară ambii.
Strecurându‑se printre anii regimului sovietic, secretarul USM, unul dintre ei, a respectat oare „mofturile nomenclaturiștilor”, fie și parțial, ori nu? Aflăm cu siguranță din textele de la Europa Liberă inserate aici, deși însăși autoritatea acestui post de radio ne și oferă răspunsul fără tăgadă.
Din câte se va vedea, lecturând cartea, amintirile îl poartă în îndepărtatul timp dominat de frică, sărăcie și foame… Să vedem dacă nu cumva ne cuprinde și pe noi tremurul de atunci.
Se făcea că o coloană de tineri evrei era mânată pe lângă satul Mălăiești – erau duși la moarte. Din rândurile lor s‑a rupt un tânăr care a fugit și s‑a ascuns la o casă într‑o șiră de fân. „A fost pârât și au venit soldaţii germani să‑l ia. Femeia, care era mamă a doi băieţi, a ieșit cu toţi trei în faţa casei și a spus că este copilul ei. Neamţul voia să‑l rupă din mâinile ei, dar ea nu l‑a dat. Soldatul german a scuipat, s‑a întors și a plecat.” Și aici are loc o trecere spectaculoasă – un adevărat dribling emoțional – în actualitate și amintește de tânăra Nicoleta Esinencu, directoarea teatrului „Spălătorie”, grație căreia a fost realizat un spectacol despre holocaustul din Basarabia și Transnistria. „Aici, la acest spectacol am aflat că acel tânăr se numea Lev Bruter, stabilit în SUA, care ani de zile a menţinut relaţii cu fratele său de suflet, Vladimir Pelin. Iar mama s‑a numit Varvara Pelin” – ne împărtășește mălăieșteanul cu trăirile încă vii, dar mai și conchide în folosul propriului neam într‑un P.S.: „…dacă ai salvat un singur suflet din cei mulţi duși la moarte, este ca și cum i‑ai salvat pe toţi. Atât a fost în puterea ta, atât ai făcut, dar ai făcut în numele Domnului și pentru iertarea de păcate a întregului tău neam…”
Tot cu referire la acest episod, caz repus în circulația memoriei micului Vladimir, ajuns și la noi, cei de azi, este și următoarea stare, care te lasă stană de piatră. Așa i‑a spus mama Fevronia copilului său, deja măricel, cum că o femeie din coloană i‑o fi avertizat pe cei ce priveau printre lacrimi spre ei: „Să ţineţi minte: cu noi or să plămădească, iar cu voi or să frământe!” Profetice cuvinte a spus acea bătrână evreică: „Pe front românii basarabeni au fost băgaţi de bolșevici drept carne de tun și au pierit sute de mii! În timpul foametei au fost condamnaţi la moarte de aceiași bolșevici alte sute de mii! Apoi au venit deportările, una după alta… Asta ce a fost? Nu tot genocid? Vedeţi cumva vreo diferenţă?”
Cu tata Vasile e altă socoteală, am citit în cartea Jocurile și șocurile tinereții despre „înțelegerea neînțelegerilor” lor, dar și printre rânduri, când era deja student – dorul de tată atunci când nu‑l ai în preajmă, acel dor care atât de mult te leagă de semincioara ta și a neamului‑tău‑de‑tată din Mălăiești.
Aici însă, îi veți găsi pe ambii, aflând taina morţii unchiului Petrea Ciocârlan, fratele mamei: „Dar cum a murit unchiul Petrea? Adevărul l‑am aflat pe când eram deja student și, o dată venit acasă să‑mi iau ceva merinde, tata m‑a condus până la șosea. […] S‑a întâmplat să fie acolo un sătean de‑al nostru, care […] iată ce a povestit: «Eram într‑o coloană cu Petrea Ciocârlan, cumnat‑to… […] Îl trimite nacealnikul după producţie în alt sat. Pentru soldaţi… […] El la ruli (volan), eu alături, de‑a dreapta lui… Când ajungem în dreptul unui lan de popușoi, de acolo ies câţiva cu avtomaturile și: prrr! Drept în cabină. Mort pe loc Petrea! […] Se spunea că așa au fost împușcaţi mai mulţi soldaţi de‑ai noștri… Se zicea că aceia de‑i împușcau erau spioni nemţi care se strecurau peste linia frontului… Și chiar erau îmbrăcaţi în uniforme nemţești, că eu am văzut cu ochii mei! Dar nu erau nemţi, măi! Ruși erau, din cei care se chemau SMERȘ, NKVD‑iști, dar îmbrăcaţi în forme nemţești…» […] Iar motivul – era fecior de chiabur: tatăl lui, deportat. N‑avea de ce să se ducă cu rușii spre răsărit. Au considerat superiorii lui că trebuie lichidat, altfel, ca mulţi alţii, se va da prizonier ca să se întoarcă acasă…”
Comunismul și fascismul trebuie condamnate moral.
Copilul de cândva, care mereu scociora acolo unde ar fi putut găsi o carte – în pod, pe la vecini, pe la rude –, deci, copilul de Om‑în‑floarea‑bătrâneții, care a citit și răscitit sute și mii de cărţi, își amintește cu mare ură și cu semne de bună‑creștere că „odată cu ocuparea Basarabiei de către armata roșie, a început distrugerea bibliotecilor de carte românească, prin ardere, fără rușine… Apoi, era ameninţată întreaga populaţie, precum că cine va ascunde și va păstra în continuare carte românească va fi arestat și deportat…” Omorau, maltratau, deportau, înfometau…, ardeau… și CĂRŢILE la fel… fără rușine…
Până la urmă, totul s‑a dărâmat. Dar ceea ce au distrus atunci a fost sufletul oamenilor, principiile morale… Și, mai ales, a fost devastatoare ruperea omului de pământ…
Revenind la actualitate, în unul din textele sale își amintește de Andrei Vartic, care a dus o luptă continuă cu regimul și a fost persecutat, a fost arestat de multe ori și în final a fost băgat și la psihiatrie: „Eu am auzit din gura lui cum a ajuns acolo și cum a scăpat doar graţie unei surori medicale, care urma să‑i facă injecţii de idiotizare, de paralizie, așa cum au procedat și cu Ion Vasilenco, pe care l‑au băgat la casa de nebuni pentru că a scris despre Stere, adică despre alte lucruri, care nu le conveneau”.
Ar fi fost nedrept dacă, în mulțimea de articole, interviuri și pur și simplu amintiri, unchiașul Beșleagă nu și‑ar fi amintit de Beșleagă junele: „L‑am cunoscut foarte bine… Eu am venit la facultate în 1950… Ion Vasilenco făcea parte din prima promoţie, cea din 1946‑1951, împreună cu Igor Creţu, Efim Levit, Petru Zadnipru, Vanda Zadnipru, Baca Deleanu, Ion Osadcenco…”
„Radio Europa Liberă – era și o speranţă de a lupta pentru a apăra adevărul, așa cum a fost cazul scrisorii cu final tragic a celor patru patrioţi români basarabeni: Gheorghe Ghimpu, Valeriu Graur, Alexandru Șoltoianu și Alexandru Usatiuc‑Bulgăre, destinată a fi difuzată la Europa Liberă…”
„În vara‑toamna lui 1959, se împlineau șase secole de la legendara fondare a Ţării Moldovei, dar și 100 de ani de la Unirea Principatelor. Oficialitățile, la început, au acceptat inițiativa, venită din partea intelectualității, să marcheze evenimentul, dar când s‑a aflat că cele două date coincid, au spus categoric: VETO! Tineretul scriitoricesc însă a decis să celebreze istorica dată. Zicea Cărare: «Ei credeau că noi o să venim dinspre stradă… Noi am luat‑o pe ocolite, am venit dinspre grădină, am depus jerbele de flori la soclul lui Ștefan cel Mare și Sfânt și am luat‑o din loc… Sticleţii au rămas cu gurile căscate când au priceput că i‑am păcălit…» Cine erau cei care au făcut acel gest istoric? Petru Cărare, Gicu Vodă și Vlad Ioviţă…”
Îl regăsim în amintirile sale și pe patriotul și inimosul Victor Bucătaru, autorul filmului documentar Masacrul inocenţilor sau istoria unui război uitat, despre războiul rușilor din 1992 – premiera a avut loc la Muzeul Naţional al Ţăranului Român din București, pe 27 iunie 2013…
Un alt model de rezistență demonstrat în zilele noastre este cel al Doamnei care devine personajul unui interviu cu titlul Mai bine să mori leu decât câine înlănţuit. E vorba de curajoasa Eleonora Cercavschi, directoarea Liceului „Ștefan cel Mare și Sfânt” din Grigoriopol, liceu care activează în condiţii extrem de grele, impuse de regimul separatist de la Tiraspol – elevii și profesorii sunt nevoiţi să facă zilnic, de mai mulţi ani, naveta în satul vecin Doroțaia, aflat sub administrația Chișinăului, ca să‑și realizeze programul de învăţământ… CE FAC autorităţile de la Chișinău de la independenţă încoace de nu‑și apără cetăţenii?
De rând cu multe alte personalități care n‑au renunțat la propria bucată de pâine/ţară, la lupta pentru cauza națională, autorul ne împrospătează memoria și cu unele cazuri „rușinoase pentru intelectualitatea basarabeană – cel legat de faimoasa acţiune pusă la cale de KGB‑ul sovietic întru demascarea «trădătorului de ţară» Nicolae Lupan, angajat atunci la Europa Liberă, care milita contra ocupației ruse în Basarabia, mârșăvie la care s‑a pretat și a luat cea mai activă parte scriitorul Nicolae Dabija, actualmente… mare patriot român, președinte al Forului Democrat al Românilor din RM și membru de onoare (oroare!) al Academiei Române…”
Au fost timpuri și oameni – unii dintre ei aveau caracter de luptător, iar alții, mai slabi de înger, ușor de manipulat, dar și conformiști. Deși în anii de pe urmă s‑a arătat a fi „de‑al nostru”, poetul academician Andrei Lupan, la 60 de ani ai lui, declara că „marea fericire” a vieţii sale a fost „descoperirea ideii socialiste”, iar la 80 de ani, zice‑se, se confesa: „cea mai mare greșeală a vieții mele a fost că am crezut în ideea comunistă – idee bună, dar a nimerit pe mâini netrebnice”.
În cele ce urmează se întrevede, ori poate greșesc, o notă șovăielnică în dialog cu reporterița, că o fi având și el unele păcate din acele timpuri: „Dar dumneata ai călătorit pe timpuri în străinătate?” „Târziu… Abia pe la 48 de ani am ieșit din ţarcul sovietic…” „Și cine călătorea pe atunci?” „Cei care… inspirau încrede‑ re regimului, dar și mai făceau servicii de supraveghere pentru organele speciale…”
Însă imediat îl descoperim pe tânărul rebel – mălăieșteanul Beșleagă din acele timpuri: „Călătoria mea în România… într‑una din săptămânile din ajunul Sfintelor Paști. Voi consemna doar două dintre peripeții. În timp ce comunicam cu ghizii noștri – vorbeam, desigur, românește, la fel și cu maicile sau călugării de la sfintele lăcașe –, rusul, unul Sokolov, îmi adresă o întrebare… provocatoare: «De ce nu recunoști că ești… român?» «M‑am săturat să tot aud, la mine acasă, acum și aici, că aș fi… naţionalist!» – acesta i‑a fost răspunsul răspicat.
„Alt moment, de‑a dreptul ilariant: la mănăstirea Putna, în cartea de impresii, am lăsat un text de admiraţie și mulţumire, scris cu litere latine, adică românește. Abia să ies din local, că așa‑zisul translator cade asupra mea ca un uliu, strigând cu furie: «Dumneata de ce ai scris cu litere românești? Nu ai alfabetul vostru?» M‑am uitat la el, ca la un idiot, dar ma‑a‑are idiot, am reflectat un pic, cam ce urmări poate avea cazul la întoarcere acasă, am revenit, am luat cartea de impresii și am așternut același text, sub primul, cu litere… rusești. Apropo, una din translatoarele noastre a fost martoră la acel incident și a explodat, în surdină: «Javra dracului!»”
Vladimir Beșleagă, leatul inițiatorului restructurării, își amintește că prin luna mai, 1987, când pe întreg teritoriul fostului imperiu pornise așa‑zisa restructurare, „la noi, continua aceeași stare de veșnică… baltă”. Primii s‑au mișcat scriitorii, care au hotărât să dea jos vechea conducere a Uniunii și să aleagă alta – reformistă. „S‑a purces la colectarea de semnături pentru a obţine girul centrului moscovit. S‑au adunat 69, mai era nevoie de câteva, ca să fie 74 (din totalul de 144 de membri ai USM). Apropo, Spiridon Vangheli și Grigore Vieru au ezitat să semneze acel demers… Ei bine, îi privește. Și fără semnăturile lor misiva a ajuns la Uniunea Centrală, ba chiar și la… CC al PCUS.” Și ruptura s‑a produs în cadrul acelei adunări generale extraordinare a scriitorilor, iar unul dintre cei mai aprigi scriitori, dornici de schimbare, era Nicolae Esinencu, care a și mers din casă în casă, de la ușă la ușă – deseori bruscat cu nerușinare – pentru a aduna numărul necesar de semnături.
Din viața sa de deputat vom afla o serie de amănunte, printre care și unul legat de intrarea Republicii Moldova în CSI. Astfel, ajunși în biroul președintelui Snegur, cu doamna deputată Lidia Istrati, la întrebarea „Cum ai putut dumneata, domnule președinte, să mergi la Alma‑Atî și să pui semnătura de intrare a RM în acel (acea?) CSI fără a consulta Parlamentul?!”, acesta a răspuns mormăind: „Apoi… eu… am văzut că… iscălesc (anume: iscălesc!)… ceilalţi… și… am iscălit și… eu”… „Care: ceilalţi?” „Kazahul, kirghizul, uzbecul… Toţi asiaticii… Apoi… caucazienii… Slavii… Toţi președinţii din fostele republici sovietice…” „Minus BALTICII, care nici nu au mers la…”
Bătrânul scriitor meditează filosofic și asupra existenței neamului – a celei imediate, dar și a celei istorice și de perspectivă: „Moștenirea pare că mai mult ne încurcă, ne ţine pe loc decât ne ajută să mergem înainte. Modelele vechi nu ne mai stimulează, nu ne mai inspiră. Reperele noastre nu se mai află astăzi în trecut. Tendinţa dominantă a epocii pare să fie scuturată de tradiţie ca de un lest ce îngreunează adaptarea, flexibilitatea în faţa provocărilor din prezentul‑viitor. Se prefigurează un nou concept al timpului, al unui timp care tinde să nu mai aibă un trecut”.
Preocupat de „ce va fi” și „cum va mai fi…”, adică îngrijindu‑se de viitorul Țării și a țărișoarei, scriitorul a fost plăcut surprins de mica poetă cu poezii mature și MARI/TARI, numele căreia speră „…să răsune în toată Basarabia – Maria Dabija de la Basarabeasca”.
Ș‑apoi cum se poate ca în ieșirile sale publice, inclusiv cele radiofonice, scriitorul Beșleagă să nu amintească și de cenzura literară… „Zbor frânt, în varianta de revistă iniţial, a apărut cu titlul din manuscris: Ţipătul lăstunilor. Sunt convocat, în mod special, la editură, la Moscova, ca să tratez direct cu șeful secţiei respective. Cu cel care mi‑a cerut să tai din text. Nici aici nu am cedat. S‑a înfuriat rău. Și cum era olog de un picior și purta baston, mi‑a strigat în faţă acestea: «Ce, crezi că noi nu înţelegem că nu e vorba despre Nistru în cartea d‑tale! Despre Prut este vorba! Voi toţi, acolo, sunteţi niște naţionaliști! Peste Prut vă uitaţi: și Busuioc, și Vasilache, și d‑ta!»”
Cititorii vor găsi și interviul Așa cum mi‑a fost scris în cartea destinului… cu Mircea Iorgulescu, comentatorul politic de la Europa Liberă, care a avut loc la Chișinău, în îndepărtatul an 1997, dar și corespondența cu el din anii veghetori ai imperiului.
In memoriam e la fel în vizorul Frumos‑Îmbătrânitului‑Beșleagă, care, într‑o discuție, așa, meditativ, își vorbea sie, dar să aud și eu că… parcă se simte îndatorat faţă de colegii de breaslă cu anii pe care‑i are și pe care îi trăiește, de la o vreme, fără de ei – unii plecați cu totul și cu totul tineri, plini de puteri și cu mari planuri de creație. Nu s‑a despărțit nici de Valeriu Babansky, nici de Nicolae Vieru și își amintește cu drag și prețuire de Pavel Balmuș, Constantin Tănase, Eugen Cioclea, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Bogdan Istru, Mihail Curicheru, Nicolai Costenco, Anatol Coropceanu, Ion Vatamanu, Liviu Damian, Alexandru Mușina, Pavel Boțu, Victor Teleucă, de Regele Mihai al României și de alți oameni ai cetății – bunișori, buni și foarte buni.
La vârsta onorabilă la care se află, așa cum procedează mai toată lumea, a ținut să treacă și pe la colegii de breaslă călătoriți, să mai schimbe o vorbă, chiar dacă numai într‑o singură direcție – din lumea lui de aici, spre lumea lor de pe cealaltă parte a Lumii; ori, prea poate, să se convingă că mai sunt îngrijiți, dar se poticni de un „ciot” al uitării: „Mormântul fratelui Vasile Vasilache, omul care mi‑a fost cel mai drag și mai aproape și care m‑a modelat în mare măsură ca om de omenie, este bine îngrijit, pe când cel al lui Serafim Saka abia dacă se cunoaște… Ţărâna ce a fost adunată deasupra s‑a așezat, așa că abia de se mai cunoaște locul și când m‑am apropiat, am avut o tresărire dureroasă. Auzi, Serafime, tu, omul dreptăţii, de cum ai plecat, ca și cum ai fost uitat, nimeni nu‑și mai aduce aminte de tine. De ce? Tu, care ai depus mărturii asupra acestui timp idiot în care ne‑a fost dat să trăim, tu, care ai lucrat o viaţă la cartea Mie pe mine redă‑mă, cea pe care D.R. Popescu ţi‑a promis că o editează, dar care așa și nu a mai apărut… Ce zici, Serafime, ce e cu lumea asta înnebunită? Am trecut pe la mormintele dragilor mei fraţi și m‑am scârbit rău pentru noi, cei ce suntem și cum suntem… Rușine nouă!”
„Dies irae”, mai strecoară printre buze, crezând că sunt surd ca și el și nu‑l aud, și îl văd mâniat, dar îl aud și pe Mozart cu renumitul requiem Dies irae. Latinii și astăzi mai sunt vii prin acest poem magistral, reînviat de această muzică măreață.
„Mi‑am văzut și locul meu… acolo…” mi se destăinuie leatul lui tata, Domnul să‑l ierte.
„Și zici că pe mama ta a chemat‑o tot Fevronia, ca pe a mea? Măi să fie… Ia să vezi cum ne‑au dat întâlnire mamele noastre. D‑apoi îs nume rare… Domnul să le ierte…”
Și finalul excerptului eminescian – profetic, genial: „Și cu toate acestea, noi, românii, de sute de ani n‑am avut altă plăcere mai mare, decât a ne răsturna principii”.
Pentru conformitate,
Dumitru Maxim,
martor al prezentului timp idiot
NOTĂ
Din păcate, una din doleanțele autorului nu a fost cu putință să se împlinească. Beșleagă, în toamna târzie a lui 2004, a avut fericita ocazie să fie invitat la serbarea celor o sută de ani de la debutul editorial (patru volume într‑un an!) al marelui Mihail Sadoveanu, eveniment ce s‑a produs la Casa scriitorului din Copou, unde a fost prezent și cu o cuvântare, din câte susține, foarte și foarte inimoasă. Probabil că labirintul arhivistic audio al Europei Libere este prea întortocheat și, până la urmă, toți cei implicați în căutarea/găsirea textului au cedat, dar încercări cred că vor mai fi.
* * *
Unele teme, evenimente, episoade din viața autorului se repetă involuntar în diferite texte – interviuri, comentarii, jurnale transmise în diferiți ani. Omiterea acestor repetări ar fi știrbit mesajul și ar fi denaturat veridicitatea materialului radiofonic.
