Așa cum Simone de Beauvoir are grijă de mama sa înainte să moară și descrie toată perioada aceea într-un roman autobiografic, O moarte foarte ușoară (Humanitas Fiction), și Philip Roth face exact același lucru în Patrimoniu. O poveste adevărată (Polirom, 2022, trad.: Bogdan-Alexandru Stănescu), doar că părintele care-i moare în brațe e tatăl. La fel ca Simone de Beauvoir, și Philip Roth folosește numele adevărate în roman, tatăl e Herman Roth, fiul e Philip Roth și tot așa, toți oamenii din jurul lui Herman Roth își păstrează numele în roman.
Până la optzeci și șase de ani Herman Roth a fost un exemplu de vigoare și sănătate și chiar când i-a picat jumătate de față era într-o călătorie cu o vecină pe care a agățat-o după moartea soției (și nu era nici pe departe o cucerire unică). Moșul este plin de viață și nu și-a pierdut nici umorul, moștenit și de fiul scriitor, de altfel. De exemplu, când un puști de culoare, înarmat, încearcă să-l tragă în boscheți, pentru a-l jefui, bătrânul Herman Roth rămâne fără bani predându-i o lecție de viață, salvându-și și integritatea corporală, dându-i și sfaturi micului jefuitor („«Nu trec în niciun boschet, zice tata. O să-ți dau tot ce vrei, și n-ai nevoie de pistolul ăla ca să mi-l iei. Poți să bagi pistolul la loc.» Puștiul lasă pistolul jos și tata îi dă portofelul. «Ia toți banii, zice tata, dar dacă portofelul nu-ți folosește, nu m-ar deranja să-l primesc înapoi.» Puștiul ia banii, îi dă portofelul înapoi și-o ia la goană. Și tata știi ce face? Îl strigă de peste drum: «Cu cât te-ai scos?» Și puștiul e ascultător – numără banii pentru el. «Douăștrei de dolari», zice puștiul. «Bun, îi răspunde tata, ai grijă să nu-i arunci pe căcaturi.»”). La optzeci și șase de ani i se descoperă o tumoare mare pe creier și de aici începe începutul sfârșitului, cum spune fiul său, scriitorul Philip Roth. Fiul are grijă de tatăl său nonstop, îl veghează și-l ajută tot timpul, pentru el Herman „nu era orice tată, era tatăl, cu tot ce e de urât la un tată și cu tot ce e de iubit la el”. Iar fiu-său, Philip, „are grijă de mine ca o mamă”, spune la telefon Herman, și chiar așa e. Medicul propune să-i opereze tumoarea (asta însemnând două operații de peste opt ore, cu acul prin gură și pe la ceafă), iar el insistă să fie operat… doar de cataractă. Având grijă de el, de la dus la spital, discutat cu medicii până la curățarea băii în care a făcut pe el (pagini naturaliste care l-ar îngrozi și pe Émile Zola) – toate astea sunt descrise, amănunțit și pas cu pas, în roman, cititorul văzând „filmul” live, ca o cameră de filmat de pe fruntea fiului scriitor. Ba mai mult de atât, Philip Roth reușește să transmită nu doar vizual povestea, ci, din păcate, și olfactiv („Îi cureți căcatul tatălui tău pentru că trebuie curățat, dar imediat după ce l-ai curățat, tot ceea ce e de simțit o să simți ca niciodată până atunci. Nu era nici prima oară când înțelegeam asta: odată ce depășești scârba și ignori greața și sari dincolo de acele fobii încetățenite ca tabuuri, rămâne impresionant de multă viață de prețuit”).
Personajele care-l înconjoară pe Herman Roth sunt bătrâni ca el – și femeile, și bărbații. Walter Herrman, supraviețuitor al Holocaustului, scrie o carte porno despre Holocaust („Ei, asta ar fi o premieră, am spus”), iar Herman Roth le aranjează o întâlnire fără ca fiu-său, Philip, să bănuiască ceva. Ăsta e stilul lui dintotdeauna, ăsta e omul care dăruiește colecția de timbre a fiului, care a adunat-o în copilărie sacrificându-se: „Am fost îngrozitor de iritat să aud ce făcuse – și, când mi-am amintit cât de mult din copilăria mea investisem în acea colecție, sincer îndurerat…” (Și tata dăruia jucăriile noastre, iar mai târziu, obiecte cumpărate cu greu.) După moartea mamei, tatăl a tot dăruit obiectele pe care le-a primit chiar de la el, fiul lui – pentru tată cadourile primite de la fiu nu aveau nicio valoare sentimentală. Alt prieten de-ai lui Herman Roth, Abe, uită totul; după ce tocmai îl vizitează, uită în cinci minute „că s-a văzut cu mine” („În ziua în care mă dusesem să-i dau vestea despre tumoare, Abe sunase imediat după aceea, când tata era ghemuit în colțul canapelei, contemplând tot ce-l aștepta. M-am ridicat și am răspuns la telefon, iar la capătul celălalt al firului era Abe, cu un adevărat zvâc în vocea sprințară. / – Alo, Herman? / – Nu, Philip, am spus. / – Tata vrea la plimbare? / – Vrea să stăm de vorbă acum, Abe. Poate iese mai tîrziu. // Nu trecuseră zece minute, că a sunat din nou telefonul. / – Vrea tata la plimbare? / – Nu, Abe, nu acum, îmi pare rău”).
I-a angajat o bonă pe care o cunoșteau, și-a luat și un baston cu patru picioare, că de Abe nu se mai putea ține, cum nici Abe nu se mai putea sprijini de el. Și-a pierdut cunoștința și și-a rupt un deget de la picior, a început să aibă probleme și cu înghițitul și putea să facă și pneumonie, pentru că mâncarea putea să ajungă în plămâni prin trahee… În tot acest timp fiul a fost alături de tatăl său, l-a îngrijit, îmbărbătat, dus la medici și a scris exact cartea asta (pe care „o scrisesem în tot timpul cât el fusese bolnav și pe moarte”). O poveste adevărată, scrisă în direct de un scriitor adevărat și un fiu devotat.
Așadar, în Patrimoniu avem o poveste adevărată despre moartea unui tată, moartea tatălui lui Philip Roth, dar și despre viața acestuia, care e reprezentantul comunității evreiești din New Jersey de-a lungul secolu-lui XX.
