Tristă ca o mamă neînțeleasă
Ca o mamă care cerșește dragostea ta
Ca o mamă în care dă oricine
Ca o mamă care înțelege că a fi fată nu e ușor
Ca o mamă care știe că va muri și de ce va muri
Ca o mamă care nu a înțeles de ce a trăit și ce înseamnă a trăi
Ca o mamă care nu mai poate plânge
Ca o mamă care vede oameni inexistenți, care aude vorbe nerostite
Ca o mamă care vrea să fie incinerată, pentru că este mai ieftin
Ca o mamă care nu vrea monument, ci o cruce. Vrea un sac, nu sicriu.
Tristă ca o mamă ca tine.
***
Moartea și‑a deschis gura flămândă în ființele lor
A început să le ceară sânge și carne
Ei au pornit la vânătoare
Au început să înghită, la întâmplare, femei, bărbați și copii
Tu ai să înveți să taci
Și‑ai să intri‑n pământ
Pân’ la gleznișoare,
Pân’ la pulpișoare,
Pân’ la țâțișoare…
Viorica
Când auzeam numele ei, întotdeauna mă gândeam la ziua în care am mers în pădure cu Ilona și Corina. Era primăvară și rece. Solul umed și moale, iar printre frunzele vechi din toamna trecută zăream petalele mov, subțiri și intense. Așa o vedeam și pe Viorica – o apariție fulgurantă. Nu știu dacă era chiar atât de frumoasă sau doar mi‑o imaginam. „Viorica era educatoare”, spunea mama și eu o înfigeam între zeci de copii mici, o vedeam mângâindu‑i, iar pe ei, îmbrățișând‑o. „Viorica e mare gospodină”, spunea mama. Și eu îi vedeam casa lipită cu lopățica și dată cu var colorat cu sineală, zăream perdeluțele albe cu flori de la geamurile mici, grădina cu fel de fel de flori, cu peri de care nu mai văzusem vreodată. Pe scurt, Viorica nu era om, era zână. Dar când am văzut‑o pe Viorica însărcinată, n‑am înțeles cum zânele pot avea copii. Tot așa cum nu înțelegeam de ce umbla despletită și blestemând, cu haine murdare și unghii grețos de negre. S‑o fi prefăcut în tot acest timp? Din zână a ajuns nebuna satului, care te petrecea cu bolboroseli și vorbe fără șir. Îmi venea să mă duc la ea, să o iau de mână, să o pun într‑o lohancă cu apă călduță, să‑i spăl părul cum mi‑l spăla mie bunica, apoi să i‑l pieptăn lent și mult, să o descânt, să‑i mângâi șuvițele. Să nu mai țină minte decât vorbele mele de copil, să știe că‑i floare, că‑i zână, că‑i o poveste de noapte bună. Mi‑aș fi lipit fața de spatele ei și aș fi plâns. Ea n‑ar fi știut, crezând că‑i apa călduță pe care i‑aș fi turnat‑o din căușul palmelor mele de copil. Dacă ar înțelege măcar ceva din ce‑i spun acum, când tu nu mai ești, mi‑aș face‑o mamă.
***
Alice a adormit și s‑a trezit în cădere liberă, apoi au urmat atâtea întâmplări neverosimile! Poate că nu aveam o sticluță pe care să scrie „Bea‑mă!”, dar aveam „triumoul”, un soi de dulăpior de toaletă, cu patru sertare și trei oglinzi dreptunghiulare: una mare, în mijloc, și două mai mici, articulate, în lateral. Când le închideam pe cele din părți, acopereau în totalitate oglinda din mijloc. Era atât de frumos, cu o suprafață lucioasă și perfectă, cel mai minunat lucru pe care mi‑a fost dat să‑l văd vreodată la noi în casă. Stătea acolo atât de mândru și liniștit, conștient parcă de modul în care domina totul în jur. Adesea, mă întrebam ce a trebuit să se întâmple ca să ajungă într‑o casă ca a noastră, îl vedeam ca pe un Lucifer. Sfioasă, apucam oglinzile laterale cu degetele mele subțiri și le mișcam încet: formam mai întâi un unghi de 150 de grade, apoi, treptat, ajungeam la 90. Totul începea să se transforme. Nu mai eram eu singură, ci se iveau alte Sofii, inițial trei, apoi din ce în ce mai multe. Mă pândeau din diverse părți ale acelei lumi din oglindă. La o înclinare de 60 de grade a oglinzilor laterale se nășteau niște coridoare nesfârșite, cu un eu replicat la infinit. Mă vedeam astfel și mă încerca o amețeală. Mă îmbăta puterea de a fi aici și pretutindeni în lumea din oglindă. Dar asta dura numai până în secunda următoare, când îmi lipeam tâmplele de oglinda din mijloc, încercând să pășesc spre dincolo, iar ea mă respingea rece și nesuferită. Vedeam clar cum sutele de eu mă așteptau acolo, mă priveau cu ochi rugători, iar eu atârnam de cealaltă parte, ca o păpușă de cârpă. Ce prostuță păpușa lui Marquez! Eu aș fi dat orice să nu mai simt nimic.
