Fragment memorial dedicat poetului Eugen Cioclea, figură singulară a boemei chișinăuiene. Evocat sobru, cu tristețe discretă, textul surprinde solitudinea poetului, mereu prezent și totuși retras, venit și plecat singur, ca o emanație a unei lumi interioare greu de pătruns. O café à la Cioclea are ton elegiac, sugerând respect și melancolie față de destinul unui poet autentic, dar marginal, are o intensă încărcătură elegiacă – aproape ca o miniatură portretistică. Atmosfera e sobră, lipsită de umorul care domină alte texte despre Jaba, unde descoperim o melancolie discretă, prin imaginea poetului care trăia între prieteni reali și cei „din poezii”, însoțit mereu de o tensiune interioară. Replica finală, „Azi mă duc la Tamara…”, sună ca o confesiune simplă, dar cu valoare de testament – un loc, o prietenie, poate chiar un refugiu.
Venea singur și pleca singur, doar din când în când însoțit de cineva care locuia tot în cartierul Botanica. Nu se grăbea niciodată – avea un mers al lui, cu pași rari, târând geanta aceea pe umăr, parcă și ea nervoasă. Oare de ce? Probabil, pentru că, în toată viața ei, n-a mirosit altceva decât cărți și poezii. Nu se grăbea niciodată, avea un mers al lui, cel puțin așa arăta dintr-o parte, dar era grăbit în interior – avea planuri și planuri. Uite, și acum, de-ar ști că Max e la birou, s-ar duce cu ideea de copertă pentru cartea pe care o va vinde nu oricui, ci doar celor cu parale, un fel de aristocrați locali. Și nu la un preț… preț… Altfel de preț – 111 dolari exemplarul.
Își va vinde poeziile, pe care nu le citea oricui, ci doar celor aleși, celor capabili să rătăcească frumos prin labirinturile minții sale, celor care au talent de a naviga printre circumvoluțiunile creierului lui de poet. „Îl voi imprima pe coperta cărții. Creierul. Circumvoluțiunile…” – gândea el. Și a făcut-o, până la urmă.
„Azi mă duc la T. La ea…” și…
Și când n-a mai putut merge la ea, s-a dus cu totul, de la toţi, și a scăpat de toate. Și-i-i… dus a fost…
„’ma lui de viaţă… zăp-pă-cită…”
A mai zăbovit o vreme prin presă, apoi, doar prin amintirile amarnice ale prietenilor. Unii, așa-ziși prieteni, buni de vorbit doar la capul oricui – al drumului, al catedrei, dar mult mai inspirat al răposaților; tot ei, strecurați și într-un film-memorie. Dar, înainte de toate, i s-a arătat în vis lui Max. Mare prietenie nu avusese cu el, dar iată tocmai lui i se arătase în vis. Nu împărțea lumea în prieteni și neprieteni, în buni și răi… Pur și simplu, îi trata pe toți la fel și, ca să vezi, cu toți se înțelegea. Și cu ăsta, la fel.
Era noaptea dintre ziua morții și ziua următoare, cea a înhumării, acolo, în cimitirul de acasă. Din satul de baștină, din Nord, de unde plecase spre Centru, după ce își lăsase urmele prin matușka Rusia.
Se făcea că țineam în mâini un maldăr de foi gălbejite, dactilografiate – hârtie gazetnaia. Erau poeziile lui, peste care trecuse cu un stilou cu cerneală roșie o corectură. Cred că el. Parcă și acum le văd.
Cimitirul din satul copilăriei lui. Din partea Uniunii n-a fost niciunul. Și, de fapt, au fost doar doi oameni. Doi. Să fi avut doar doi? Nici eu n-am fost. Mi se păru că voi lua locul altcuiva și n-am îndrăznit. „Ducă-se ăști cu stele în frunte…” – mă împăcasem eu.
„Doar doi amici, Cioclea?”
S-a despărțit de mine în noaptea spre cincisprezece octombrie, anul două mii treisprezece. Nu cred că l-a mai visat cineva în noaptea aceea. Așa că, într-un fel, eu am fost ultimul om de care s-a despărțit. Ultimul care l-a văzut viu. Și ultimul care a vorbit cu Eugen.
În vis… se făcea că țineam în mâini un maldăr de foi – formatul firesc al poeților. Erau poezii. Multe poezii… Și doar unele litere, scrise de mână cu stilou roșu, cădeau din cuvinte ori atârnau deasupra lor și luau locul celor dactilografiate – o corectură în roșu…
Eram liniștit și împăcat. Ședeam la o masă. Mă simțeam ca într-o oază de lumină. Întunericul era la o privire distanță, o privire îngândurată, dar nu-l puteai ajunge cu mâna. O oază de lumină într-o galaxie a întunericului.
Șed pe scaun. Țin foile cu ambele mâini. Privesc poezia în vers alb și urmăresc corectura în roșu. Dispus să le citesc puțin „mai încolo”, de parcă Cineva mă îndemna: „fără grabă”, pentru că „de-acum încolo o să ai destul timp”; acum „vreau să-ți spun altceva”; acum „altceva e important” – îmi arăta cu mâna spre hârtii, fără să deslușesc cine e…
Și nici să le răsfoiesc nu-mi reușea – eram cuprins de o stare de îngăduință, cu o deschidere în faţă, un spaţiu de un gri lunecos și lânced, rupt dintr-o lumină de ceață… Undeva, departe, se întâmpla ceva. Se întâmpla o așteptare. Cineva era așteptat acolo.
Undeva.
Cimitirul din satul copilăriei lui.
Acolo unde i se va ridica un bust. Probabil.
Țineam foile cu ambele mâini… Nu, nici semn că ar fi vrut să mi le ia, să mi le smulgă cineva.
Urmăream literele în roșu și îmi simțeam rostul acolo, în fața acelor foi… când, deodată, din spate, peste speteaza scaunului, de peste umerii mei, au apărut alte două mâini, care au prins foile mai sus, deasupra mâinilor mele.
Două mâini cunoscute care mă linișteau, într-un fel – erau mâinile lui Cioclea, ale cărui poezii, în seara „în loc de priveghi”, le-am tot citit și recitit cu prietenii. Vorbeam despre Cioclea, apoi mai citeam câte o poezie. Și tot așa…
Am recunoscut mâinile lui Cioclea… Apoi, desprinzându-se ușor de foi, Poetul a apărut lateral, în dreapta mea – înalt, viguros, frumos –, cu o privire asemenea celei din fotografia lui cu ceașca de cafea de la terasa scriitorilor de altădată. Liniștit și luminos, mă privea prietenos, împăcat. Pleca înaintea lui Nic, autorul fotografiei.
Mi-a spus ceva pe limba lui – poate, limba celor nou-adormiți-ai-Domnului –, care, totuși, semăna izbitor cu a noastră, cu cea pe care o vorbeam și noi, și el, atunci când era de vorbit. Vorbea blând și arăta grijuliu cu mâna spre foile pe care încă le țineam în mâini, în timp ce el se îndepărta – demn, mare, preocupat de Drumul pe care îl urma, cu mantoul lung, descheiat, cu mâinile adâncite în buzunare. „Să ai grijă ce o să faceți cu foile astea…” mi-a spus. Și s-a dus… Adică: ne-a spus, dar eu parcă aș avea o răspundere aparte. A mea, față de Cioclea.
Și în această mișcare lentă, dar memorabilă, a mâinilor lui, se îndepărta de mine, spre dreapta sa – acolo de unde venea Lumina, spre care pășea. EuGeniu se depărta de lume trecând prin Lumină.
Cu mâna stângă îmi mai arătă o dată spre foile cu poeziile lui… Eu îl priveam de pe scaun. Vedeam cum în fața lui se des-chide un tunel de lumină, în care pășea fără grabă, liniștit, sigur pe drumul acela, doar al lui.
Și dus a fost…
Îți închipui?
Cimitirul din satul copilăriei lui.
Eugen, Eugen… cum ai fost tu la mine în vis.
El a vrut acasă.
Ceilalți se vor aici, la cimitirul lor – al oamenilor mari, al ocupanților din toate timpurile și al poeților lor, din vremurile de pe urmă și de mai încoace.
Și totuși, cât de bine e acasă, în cimitirul satului, printre nemurele și oameni de omenie. Pur și simplu, oameni cu suflet de Țară.
Apoi… după ce ne-am mai despărțit o dată, în acel hol și pe acea terasă, sătulă de oameni de tot felul, de unde parcă adiau aburii unei café à la Cioclea, ajuns în fața studenților, am întrebat dacă îl cunoaște cineva pe Cioclea.
Pe moment, mă cuprinse o vină: „Dar dacă nu-l cunosc? Dacă nici măcar n-au auzit de el?” Dar m-am liniștit. Tineretul de azi este minunat. Și ei au înțeles că Cioclea al lor este mare.
În cea mai mare parte a lecției am citit din Marele Cioclea.
Un student, apoi încă unul și… tot așa, tot așa…
Iată-l pe tânărul de la Crihana, din ultima bancă, cum i se face dor de mama, pe care n-a văzut-o și nu o prea ține minte, de când l-a lăsat și a plecat în Italia. Și nu o să se mai întoarcă niciodată.
Uite-l printre mese, vorbind cu mama cea dragă, mama cea scumpă. Cea mai scumpă.
„Marele Eugen Cioclea”, rostește el, mai mult din tăcerea lui cea mută, adunată până azi, către mama… Rostește, de răsună tot blocul. „Mama, de marele Eugen Cioclea:
MAMĂ,
doar când ni-e greu ne amintim de tine.
În zile bune toți suntem străini.
Există și-un confort al lipsei de rușine
al celor smulși
din rădăcini.
Există încă mame părăsite
în casa lor ca niște chiriași,
sau la azil, când nu mai pot s-achite
polița unor feciorași.
N-am să-ți alin durerea ca Vieru,
căci sunt mai aspru și adesea rău,
dar simt cu vremea cum m-atacă gerul
și mă-ncălzesc
parcă în rugul tău.
Ori duc la gură-ți brațele cu care
am scormonit zăpada pe masiv
ca-nspre o mult prea blândă lumânare
și cel mai cel mai gingaș
substantiv.
Să se topească egoistu-n mine,
dă-mi, Doamne, zilnic câte-un vis urât,
iar când nu-mi va ajunge-nțelepciune,
limba să-mi stea
precum un os
în gât.
A citit și a zbughit-o din auditoriu – era cu ochii în lacrimi.
Toți eram la fel.
***
Și-acum, dacă am să ajung acasă, am să citesc împreună cu copiii tot din Marele Cioclea. Cât ne mai aude, cât mai e cu noi. Cea mică va învăța o poezie și o va recita mâine la liceu, iar în ziua care va urma vor veni și colegii ei cu poezii de Cioclea; iar cea mare, la colegiu, va răsfoi împreună cu colegii ceva din Cioclea, ceva pentru adolescenți.
Și cu băiatul, la fel… În Europa, undeva…
Și tot așa, și tot așa va face de-acum încolo fiecare dintre noi. Pentru noi.
Cioclea a scris pentru noi.
***
Apoi, acest Max, Rățoiul Max, despre care mai amintisem cu ocazii și fără, aici și ceva mai sus, îi dedicase un poem-carte-de-citit – Mergeam la braţ cu Moartea lui Cioclea –, l-a citit într-un chindii, sub streașina de la Casa Presei, unde zăbovea uneori și Poetul cel Mare, amicilor lui Cioclea și dus a fost și el.
