EuGeniu: „Ai grijă ce faceți cu foile astea…”
Atunci când Lumea de pe cealaltă Lume încă nu‑l primise, iar Lumea ca nelumea de pe Lumea asta încă nu‑l petrecuse… Atunci când presa duduia cum că uite, Cioclea… cum să vă spun… Cică Eugen Cioclea a m…, eu mă retrăsesem între Ziua veștii cum că Eugen o fi murit și cealaltă Zi, în care urma să apară vestea adevărată cum că Eugen n‑a murit – pentru că nu credeam (asemenea vești înșelătoare apar deseori pe fb) –, că a fost o vorbă aruncată pentru a mai tresări fb‑ul. În acea zi, dintre ziua morții și ziua nemorții, l‑am visat.
Ședeam (eu) pe un scaun la o masă într‑o oază de lumină ca albeața foii de hârtie cu margini întunecate – în jur, se făcea că era noapte. Imensitate: nici tu pereți, nici tu ușă, nici tu geamuri – doar alb și negru, adică oază de lumină cu periferii întunecate. Liniște. Calm. Împăcare. Pe masă, în fața mea – un dactilo, din cele cunoscute și oropsite în anii tinereții, cu taste roase de la atâtea bătăi în foile gălbejite printre indigo în trei, patru și chiar cinci exemplare. Tocmai trăsesem, scosesem o foaie dactilografiată de pe cilindrul tatuat cu mulțimea de litere (pe undeva și chirilice – dar și cu cele latine, cu ale noastre, în sfârșit, înlocuindu‑le pe cele rusești) și supărat de bătaia primită, dar imediat se făcea că țin în mâini un maldăr de foi, toate trecute deja prin banda neagră a dactilo‑ului, și foaia albă, plus indigourile violete. Le apropii cu ambele mâini mai spre față, așa cum se obișnuiește, să le citesc, să văd ce‑am cules ori ce e cules, scris pe foi. Erau poezii… Zic, le apropii, cu un interes firesc și curiozitate, dar și mulțumit de faptul că le‑am cules la o mașină de dactilografiat. Le apropii și văd corectura făcută în roșu cu semnele specifice ale acestei arte deosebite, venită de departe până și la noi… În roșu, zic (uite acolo adăugat un a, dincolo omis un cu, acolo adăugat un cuvânt și omis altul etc.) și… deodată, din spate, apar două mâini mai mari decât ale mele (le văd și acum), care apucă foile de partea de sus preț de ceva timp, calculat doar în unitățile de măsură a viselor – „ceva timp”, nu mult. Apoi se desprind de foi – mâinile – și în față, pe partea dreaptă a mea, apare Eugen Cioclea ușor‑încet‑plutind‑aproape‑îndepărtându‑se – înalt, în geaca cea lungă de culoarea castanei coapte, maro, și geanta cea de piele naturală (îmi amintesc cum și‑o lăuda de unde a luat‑o, cu cât a luat‑o și cât de potrivită e pentru a fi purtată azi și mâine și „toată viața mea”), luminos la față, liniștit, înțelept, ca un om care știe prețul căruntei bărbi și a mustății frumos îngrijite, nu doar ca frumusețe, ca podoabă a unui bărbat, ci… Transmitea o stare pe care o regăsim cu ușurință în fotografia cea cu mâna pe ceașca cea albă și cu degetul inelat. Mă privea blând și demn de sine și îl priveam ascultător și împăcat de ambianța domnească, ușoară, spațioasă și cuprinzător de prietenească.
„Ai grijă ce faceți cu foile astea…” îmi spuse și se îndepărtă ușor‑ușor. Îl auziți? Îi auziți vocea? El așa mi‑a spus: „Ai grijă ce faceți cu foile astea…” – cu o voce de tată, a unui tată care atunci când pleacă de acasă lasă vorbă copiilor să asculte unii de alții și să aibă grijă de ziua de azi, ca și de cea de ieri, dacă vor să ajungă și în ziua de mâine bine și mai bine. Sfătos. Eugen nu m‑a avertizat, el m‑a sfătuit: „Ai grijă ce faceți cu foile astea…” Și s‑a îndepărtat pe un drum (că nu era coridor) de Lumină Lină, Lumină Liniștitoare, Lumină Blândă, fără grabă (precum a fost – apăsat la mers și nu prea grăbit în viață).
Și s‑a dus Eugen al nostru. S‑aaaa dus. Omul.
Ce era să facă, dacă își terminase treburile printre noi. Ș‑apoi… așa suntem noi: când suntem, nu ne vedem, dar după ce dispărem, prindem a ne căuta, ba chiar a ne și vedea. Altfel.
Eugen Cioclea a fost ALTFEL.
Mi‑am zis să fac o editură, chiar mă și lăudasem lui Goșa‑tipograful‑editorul‑universalul că uite am fost la Camera Înregistrării și mi‑au spus că nu am dreptul… Regulamentul… cui îl are, nu‑mi permite să deschid o editură care ar purta numele cuiva, iar la întrebarea cum rămâne cu Editura Eminescu mi s‑a spus că „ei, asta e altceva…” Cum ar fi: „Ăsta e altcineva…”
De aceea mi‑am zis să‑i amăgesc – am să fac Editura „Eu.Geniu”, adică îi voi explica, dacă mă va înțelege domnul Regulament, că aici nu e vorba de niciun prenume, e pur și simplu o formă scurtă a ceea ce ar însemna „Eu sunt geniu”. E clar. Dar nici așa n‑a mers. N‑a mers, cum nu i‑a mers nici lui Eu‑ gen cu „Poligonul”.
În schimb (doamna) domnul Pontos mi‑a acceptat ideea să lansăm colecția „Eu.Geniu” – serie care a fost lansată cu poemul subsemnatului Mergeam la braț cu Moartea lui Cioclea, urmat de volumașul Scrisoare din Sibir, sau Sfânta Cruce a Mamei, iar acest volum, pe care îl ții în mâini, om bun, e al treilea. Știi care e gustul vieții? E trăirea sentimentului micii victorii, al unei victorii atât de mici, încât abia de o vezi în ochi. Mică, dar e a ta, a mea, a lui. E o serie/colecție a noastră (poftim de o îmbrățișați cu lucrările voastre bune), e o victorie a noastră. Slavă Domnului.
„Poligon” – ziar cu nume matematic
Biroul unde lucram era la depărtare de o țigară nefumată până la capăt de la vestita „Jaba”, loc unde se poticneau unii de alții – scriitori, jurnaliști, uneori și admiratorii lor, unii, totodată, și turnători ai mai multor generații, camuflați gradați de la „efreitori” cu epoleți rusești până la aproape generali cu epoleți românești, iubitori de patrie (ăștia au altă patrie – a lor, personală) („Am stat și eu la masa lor./ Cu o condiție. Să tac./ Vorbeau pe rând, vorbeau în cor?/ Eu trebuia sa mă prefac” (Eu.Geniu, Cina Irodică)) ori chiar profitori de bilete pentru viitor asigurat la oraș, ba și cununați cu Soarta Țării prin alianță cu socrii/cuscrii/cumetrii… parte din elita zbuciumaților ani ’80 ai secolului trecut.
Zic, la depărtare de o țigară nefumată până pe pragul blocului unde mă aflam, de aceea prezența lui Cioclea era semnalată întâi de cățelul de sub nuc, apoi de fumul de țigară – ușa era mereu deschisă –, apoi de pașii lui care nu se auzeau, dar se simțeau, nu știu cum, când se apropiau de ușă, apoi și de chipul Poetului înalt, fixat în ancadramentul ușii, trădând cu sfiiciune îngrijorarea de „a nu incomoda gazda”. „Băi tu… Băi Maxân… Noroc! Am venit cu o treabă la tine… Cu o treabă colosală, nu așa… oarecare… Chiar aș spune o treabă genială – trebuie să facem un gazăt. Trebuie să‑i batem pe toți cu ziarul ăsta. Și știi cum se va chema? Nu știi, pentru că abia știu eu – azi dimineață mi‑a venit ideea: «Poligon». Drept că bani n‑am, n‑avem, dar o să avem. Dacă‑l facem tare‑tare, o să ne dea bani românii ăștia, că toți hoții smulg din ei, dar nouă ne trebuie doar pentru tipografie și nouă câte‑oleacă. Ce zâci?”
Am făcut. Am făcut două numere la distanță de vreo jumătate de an, sper să nu greșesc cu mult, dar fără bani și de niciunde – de parcă ne amintea cunoscuta expresie a ostașilor noștri: „Pe aici nu se trece!” Nu trecea Cioclea ca ceilalți, nu știu de ce, însă presupun că „nu se trece fără gașcă, fără pile, fără promisiuni foșnitoare prealabile pe sub masă și nenumărate mese” etc. etc. Dar voia să tipărească ziarul – avea nu doar imaginea, designul ziarului, în felul său, dar și conceptul tematic original al acestuia. Voia să miște lucrurile altfel, așa cum a făcut‑o în poezie, dar chiar și în viața de toate zilele – ALTFEL.
Aproape argument
Volumul antologic omagial 75 de poeme cât o viață… n‑are scopul de a surprinde pe cineva în mod special cu anumite lucrări super ale poetului, deși unele poezii fac corp comun cu cele publicate – într‑adevăr, „spiritul poeziei încearcă”. Aici e vorba de poeme postume și, de fapt, de atelierul de creație al lui Cioclea – uite așa scria el, așa corecta etc. etc. Și important e că s‑a găsit – tot Vitalie Răileanu, care ar fi putut să se ocupe cu „ale sale volume”, și‑a împărțit propriul timp cu Poetul în două, ca să scoată în fața lumii poeziile lui. Omul care a ținut la poezii după moartea poetului mai mult decât la propriile creații. S‑a arătat interesat de manuscrisele lui Eugen Cioclea ca să nu se piardă, dar și cititorul lui să nu piardă. E puțin? E mult? Nu e nici puțin, nu e nici mult – pur și simplu, e foarte important. E atât de omenește să poți să te împarți la doi atunci când unii nici la sine/cu sine nu se pot împărți. Și criticul literar Vitalie Răileanu știe că Cioclea a meritat.
Cât timp am plăsmuit partea grafică a acestui volum – bun pentru Cioclea, în sfârșit și pentru Poet, –, l‑am mai visat o dată: cobora dintr‑o fotografie. Eram pe lângă havuzul Uniunii Scriitorilor – parcă era Eugen cel cu rucsacul în mâna dreaptă, pășind ușurel, dar și cel fără rucsac, dar sobru, în sacou negru, cu o cafea în ceașca albă și cu țigara îmblânzită printre degetele de… lunetist al propriului timp ori de pianist al propriilor suferințe, nu știu, dar cu siguranță mare scriitor.
„Sunt cel mai trist poet din Europa” – e bună, orice‑ai zice.
Dar aceasta, inedită:
„Golul din mine nu‑i tipărit.
M‑apucă curajul să‑l tulbur.
Să‑i copii întregul. Din moaște.
Poimâine e‑un straniu călău
cu tot ce‑i plăcuse deunăzi,
de‑aceea obraznic
mă șupuresc
cumva înspre voi
prin ușa‑i între‑
deschisă” (Tabula rasa).
Cu Eugen Cioclea n‑o să mă mai re‑văd.
Dar până a pleca, ne‑am mai întâlnit o dată la mine, alteori ne vedeam la „Jaba”, ori la el acasă, să ne dumerim de ce nu lucrează „rabla ceea de computer… că am de cules niște poezii”.
De azi încolo n‑o să ne mai vedem, EuGeniu…
