Prilepin, cu tot talentul său, e un apologet al războiului
Mircea V. Ciobanu: „Oamenii cu demnitate sunt disidenții dintotdeauna ai regimului Putin”
Dragă Mircea, prin ce crezi că seamănă și prin ce se deosebesc scriitorii Ion Druță, Vasile Vasilache, Vladimir Beșleagă, Aureliu Busuioc, Vlad Ioviță, George Meniuc, Nicolae Vieru, Emilian Galaicu‑Păun, Nicolae Popa, Lorina Bălteanu, Tatiana Țîbuleac, Iulian Ciocan, Liliana Corobca, Valentina Șcerbani, Iulian Fruntașu, Anatol Moraru, Vasile Ernu? Asemănările dintre ei sunt mai mari decât deosebirile sau prevalează acestea din urmă?
Singura asemănare e că ei fac literatură și scriu în aceeași limbă (dar nu și în același limbaj artistic). În rest, ei nici nu ar trebui să semene. În literatură, intri în joc numai dacă pretinzi că aduci cu tine altceva.
Primii patru din lista ta s‑au impus prin notele disonante față de literatura oficială. Druță, azi cel mai vetust și mai patriarhal din listă, a readus în „literatura sovietică moldovenească”, de o platitudine înspăimântătoare până la el, proza artistică. Frazarea sadoveniană, detaliul artistic, plăcerea explorării poetice a cuvântului, plus evaziunile și subversiunile, în răspăr cu ideologia sistemului (fără a fi un disident). Parabolele arhetipale ale lui Vasile Vasilache, placate pe modernitatea scriiturii savuroase, ludice, autosuficiente estetic, au generat un stil inconfundabil. Vladimir Beșleagă îmi zicea odată că dacă filele din cărțile basarabenilor s‑ar împrăștia, atunci primul, dacă nu cumva unicul care va putea fi recuperat ar fi Vasilache: el poate fi recunoscut dintr‑o singură pagină citită. Beșleagă însuși e primul nostru modern crescut pe teren autohton, format din lecturi „străine”: Proust, Faulkner, dar și, neapărat, Rebreanu și Camil Petrescu. El a construit primele romane de la noi aplicând metodic principiile modernității: Zbor frânt și Viața și moartea nefericitului Filimon. Tot el a experimentat în cele mai variate stiluri, astfel încât e de neprins cu o grilă teoretică anume. Aureliu Busuioc venea din poezia și proza modernă interbelică (Minulescu, Topârceanu, Mateiu I. Caragiale), începând cu versuri ironice lucrate în filigran, cu ludic‑ironicul Singur în fața dragostei, ca să ajungă la posmodernistele Radu Ștefan…, Hronicul Găinarilor, O sumă de cuvinte. E primul autor din fosta RSSM care nu a avut probleme cu limba română: școala interbelicului românesc și‑a lăsat pecetea. Și mai e ceva: după perestroika și independență, Druță nu a mai dat nimic relevant în materie de ficțiune literară (a scris însă multe texte memorialistice); Busuioc, dimpotrivă, și‑a scris capodoperele în anii libertății politice și estetice. Vlad Ioviță, artist polivalent (dansator de balet, cineast, scriitor), a topit în literatură experiența acestor genuri, de la scriitura cursivă și fluidă la imaginile cinematografice. Cunosc prea puțin din opera lui George Meniuc, dar iată un detaliu, pentru o imagine personalizată. După ce s‑a manifestat în literatura română a ultimilor ani posbelici, devenind cetățean sovietic, va scrie o poezie conformă cerințelor ideologice. Dar după câteva decenii incolore, va reveni „la vechile unelte” (expresia îi aparține) și va reconstitui un stil pe potriva harului și… a tinereții sale. „Trei etape” ale creației sale, în realitate, e una singură, întreruptă de faza proletcultistă, angajată, dar lipsită de fiorul poetic. Nicolae Vieru, un prozator intelectual, cititor de cărți bune și iubitor al muzicii clasice, apropiat stilistic de Vlad Ioviță, a avut dezavantajul de a scrie o proză în contextul unei promoții de poeți puri, fără concurență estetică. Congenerii săi poeți, calofili îndrăgostiți de metaforă, au perseverat mai mult în căutarea unor teme și a unui stil distinct. Emilian Galaicu‑Păun este experimentatorul cel mai radical și mai productiv în toată literatura de aici (și nu numai). Mai mult decât atât, neobosit explorator teoretic și practic, el nu s‑a reținut niciodată prea mult pe schelele sau pe meterezele unui stil, odată cucerit, odată construit. El nu doar că nu‑i repetă pe alții, el nici pe sine nu se repetă. Este unul dintre puținii scriitori români care au oferit o paradigmă literară ce nu seamănă cu a înaintașilor. Bun în tot ce scrie, Nicolae Popa e scriitorul absolut, care își ia meseria în serios, care lucrează asupra cuvântului și care emoționează estetic. Deși optzecist pur‑sânge, nu s‑a preocupat de teoriile în vogă, moderne și postmoderne, dar a adăugat ingredientele acestora în opera sa într‑un mod absolut organic. „Cu un cuțit aș rade metaforele acestea!” e și un manifest modernist, anticalofil, dar e și o declarație postmodernistă, metaliterară. Iar gestul în sine e romantic. Cu toate acestea, el își cultivă ogorul în natură, organic și firesc, pe dealul de deasupra tuturor curentelor, fără însă să le ignore tehnologiile. Lorina Bălteanu a abandonat poezia după un debut remarcabil (pe care lumea a început să‑l uite, după decenii de tăcere)… și s‑a dus, ca Rimbaud, să vândă puști în Abissinia, recte: să‑și vândă bijuteriile de producție proprie la Paris, transformându‑se în personaj de poveste, nu în povestitor. Dar Legată cu funia de pământ a demonstrat nu doar că poeta nu a uitat alfabetul literaturii, ci și că poate emoționa printr‑o scriere cursivă și convingătoare. Nici Tatiana Țîbuleac (fiica jurnalistului Ion Țîbuleac, care a scos din anonimat opera regretatului poet bucovinean Ilie Motrescu), care se părea că a apărut din nimic, în realitate și‑a proiectat în literatură experiența jurnalistică de la „Flux” și alte publicații, apoi dintr‑o carte de tablete, Fabule moderne. Acum ea scrie calm, echilibrat și… cu nerv. Proza evocatoare e brandul său. Iulian Ciocan are și o scurtă experiență de critic, așa că proza sa este riguros supravegheată, nu doar emoțional (uneori, nervos) expusă. Azi, privind retrospectiv, eu mai curând i‑aș aprecia romanul de debut (Când era să moară Brejnev), cu mai multă ironie decât sarcasm. În pofida acestor impresii ale mele (sunt foarte personale), s‑ar putea întâmpla ca scriitorul să persevereze în materia futurologiei ficționale negative. Sarcastice prin definiție. Talentată în tot ce face (filologie, studii ale crimelor comunismului, ficțiune artistică), Liliana Corobca se impune prin tot ce face interesantă proza artistică: istorii dramatice, personaje memorabile, proprietatea termenilor și scriitura convingătoare. Fără teze din afara literaturii, fie moraliste, fie de alt gen. Valentina Șcerbani, cu Orașul
promis, a comis o capodoperă. Puțini tineri debutează cu cărți fără fisuri. Găsec o singură explicație: lecturi bune și masive, înainte de a scrie. Deocamdată, având în vedere că e doar debutantă, prozatoarea e o mare promisiune, dar romanul ei e un fapt literar împlinit. Iulian Fruntașu, cu o experiență culturală și politică vastă (politician, diplomat, autor de studii politologice, prozator, poet), este un provocator și bănuiesc că îi place această ipostază. Îi salutasem cartea de debut, Beata în marsupiu, contrapunând‑o ipocriziei moraliste a unor literați mai în vârstă. Ultima carte de proze scurte poartă aceeași pecete a unui macho care nu vrea să țină cont de morala comună. Până aici, totul e limpede, dar insuficient, așteptăm capodopera. Anatol Moraru e un vânător de istorii mici, cehoviene și caragialiene, în lumea intelectualilor mari, povestite cu umor, asta ar fi marca lui inconfundabilă. Vasile Ernu nu e scriitor. Ficțiunile lui sunt plate și inconsecvente, oricât mister, doar de el știut, ar vrea să pună în ele. Poate că meseria lui potrivită ar fi cea jurnalistică, acolo exigențele nu sunt neapărat mai mici, dar sunt altele. Nici încercările sale sociologice nu conving. Cine își mai amintește de Intelighenția rusă azi, recitind‑o după războiul Rusiei împotriva Ucrainei? Prohanov, unul dintre protagoniștii cărții, e un necioplit ațâțător de război; Prilepin, cu tot talentul său, e un apologet al războiului… și tot așa. Oamenii cu demnitate sunt disidenții dintotdeauna ai regimului Putin, dar ei nu intră în criteriile stângiste ale nostalgicului după URSS.
Din lista lungă de scriitori pe cine ai păstra și pe cine ai elimina și de ce?
Pe spațiul literaturii nu‑mi plac cantitățile industriale. De lista ta răspunzi tu, de ce m‑aș apuca tocmai eu să o triez? Din lista tuturor scriitorilor, tot nu m‑aș aventura să „elimin” pe cineva, e dreptul omului la cuvânt. La jocul de‑a cuvintele. Important e ca cititorul să facă deosebirea dintre un talent autentic, un amator pasionat de cuvânt și un grafoman care produce maculatură în cantități industriale (uneori, e una și aceeași persoană). Nu sunt de acord cu teza că dacă un artist e genial, el e genial în toate. Poate fi interesant în tot ce face, dar asta e altceva. Există rebuturi catastrofale și în bibliografia marilor artiști. Dacă cineva are chef și timp să‑i citească pe toți, fără discernământ, nu are decât. Se mai întâmplă și la case mai mari, unde cititorii nu doar că îi consideră la fel de buni pe Llosa și pe… Cohello, pe Umberto Eco și pe… Dan Brown, ci îi preferă pe ultimii din fiecare pereche, care au tiraje mai mari! Criticii serioși, de regulă, nu îți dau sfaturi directe: ăsta e autentic, celălalt e făcătură; nu, ei te îndeamnă să meditezi împreună cu ei. Și să decizi tu.
În una din postările sale de pe Facebook, scriitorul Iulian Ciocan pomenea de o cronică la traducerea în maghiară a romanului său Iar dimineața vor veni rușii, susținând că exegetul maghiar a văzut complet altceva față de ce au văzut cronicarii români: „E oarecum curios, dar uneori cronicarii/cititorii străini înțeleg mai bine mizele cărților noastre decât cititorii din Republica Moldova sau din România. Această cronică la romanul Iar dimineața vor veni rușii – apărută în Ungaria – mi‑a plăcut foarte mult pentru felul în care explică prezența umorului și a ironiei în descrierea situațiilor tragice. Adam Fekó a înțeles foarte bine că romanul meu e și despre cum un rău mare strivește un rău mai mic, o situație în care – nu‑i așa? – e loc pentru grotesc, pentru zâmbete și chiar pentru râsul cu hohote. Îi mulțumesc”. Cum îți explici această diferență de receptare? Sunt mai perspicace, mai agili, mai obiectivi criticii străini decât criticii noștri?
Criticul e un bun necesar – dacă are și calificarea, și competențele necesare – din două motive: el privește faptul comentat (cartea concretă, opera de ansamblu sau fenomenul literar general) într‑un context mai larg; dar el este și cel cu privirea dintr‑o parte. Este însă o dulce iluzie faptul că „critica străină” ne vede cu ochi buni, în timp ce asta de acasă ne caută nod în papură. Lucrurile sunt mai simple și mai prozaice. Faptul că „critica străină” ne vede și ne comentează e (doar) un deziderat ce ține, eventual, de viitor. Deocamdată putem vorbi de comentarii izolate, ocazionale și ele, ca aparițiile editoriale, rare, în străinătate. Care îi bucură pe autor și pe fanii săi, dar și pe noi, „criticii răi”, cei care contabilizăm succesele alor noștri.
Întrebarea ta poate fi receptată și altfel. Mă bucur că și tu, și Iulian aplaudați o privire „dintr‑o parte”. Adică o lectură pe care ne‑am obișnuit s‑o numim „critică”. E absolut firesc să ai această revelație după lectura unui străin (nu neapărat din afara țării, dar din afara anturajului confortabil, care exclude „ochirea critică”: tu însuți, familia și prietenii, gașca și aliații cauzei – toți cei care te laudă fără rezerve).
Mă bucur sincer că cineva a descoperit în romanul lui Iulian acest altceva, ca detaliu, ca nuanță (pozitivă). Nu văd însă contradicția. Observația cititorului maghiar este complementară, nu contradictorie sau polemică. Nu știu în ce măsură replica lui Adam Fekó (recunosc că nu știu cine este el) a fost cumva altfel față de ce au scris criticii români. Totul depinde de competențele criticului în materia dată (literatura română din Basa, opera lui Iulian Ciocan etc.), de context, de intenții (e un text analitic, unul „de întâmpinare” sau unul promoțional). Iulian spunea în alt loc (dar poate chiar în postarea despre care vorbești) că editorii străini au apreciat, întâi de toate, distopiile lui. Or, aici ar putea fi găsit și răspunsul la întrebarea ta: în tinerețea sa, Iulian a fost un împătimit de literatură SF (și, implicit, de distopii), iar distopiile sunt texte fie grotești și sarcastice (Orwell, Zamiatin, Bulgakov), fie ironice și ludice (Wonnegut, Bradbury). Astfel încât vorbim de o stilistică previzibilă a genului. În fine, un mic adaos comercial (pro domo sua, bineînțeles): criticii sunt, și ei, scriitori; dacă toți ar scrie la fel, ne‑am plictisi.
În general, citești ce scriu criticii străini despre cărțile autorilor români traduse în alte limbi, în măsura în care îți permit și posibilitățile tale lingvistice?
În general, da, citesc ce se scrie despre literatura care mă intereseză (și, uneori, inserez citate în textele mele). Am citit suficient de mult despre cum suntem apreciați în străinătate. Doar că interesul pentru literatura română nu e atât de mare. De la Eminescu la Ionesco nu‑i o listă prea mare de scriitori solicitați de publicul străin. Am citit „cronici străine” la cărțile lui Mircea Cărtărescu, am văzut cum este citit și jucat Matei Vișniec. M‑a bucurat percepția binevoitoare a cărților Lilianei Corobca în mediul anglofon și germanofon (dar are traduceri și în slovenă, italiană). Am văzut reacțiile franceze la cărțile Tatianei Țîbuleac. Ocazional, am citit și alte reacții (de exemplu, comentariile spaniole la romanul Valentinei Șcerbani). Dar dacă ne referim la scriitorii români contemporani, putem vorbi de o adevărată percepție critică doar în cazul lui Cărtărescu, scriitorul care a avut parte de interpretări ample și din diverse puncte de vedere. În celelalte cazuri, vorbim de cronici și comentarii disparate sau critică de întâmpinare ocazională, adesea suprapusă direct pe placa promoțională.
La sfârșitul anilor nouăzeci, toată lumea deplângea absența marelui roman postsovietic. A apărut între timp? Poate, acest roman e Vara în care mama a avut ochii verzi sau Măștile lui Brejnev, sau Țesut viu, sau, poate, Legată cu funia de pământ? Sau îl mai așteptăm?
Dintre basarabenii contemporani, eu prefer să citesc cărțile Lilianei Corobca. Și cred că are șanse să se afirme și dincolo. Caiet de cenzor (credeam că e un soi de docufiction, dar s‑a dovedit a fi ficțiune pură) e o capodoperă. Un mic bestseller e și Kinderland. Legată cu funia de pâmânt îmi place și are șanse să placă și dincolo. Și romanul (deocamdată singurul) scris de Valentina Șcerbani îmi place și deja începe să circule. Dintre romanele tale (îmi plac mai mult niște nuvele de ale tale, dar lăsăm poezia și proza scurtă pentru o altă discuție), eu îl prefer pe cel intitulat Margareta noastră, deși se pare că într‑un moment chiar tu te‑ai speriat de cât de sincer poate să fie (și cât de expresiv!). Dar printre romancierii basarabeni contemporani sunt și congenerii mei optzeciști, pe care îi admir cam în tot ce scriu ei: Nicolae Popa, Emilian Galaicu‑ Păun, Grigore Chiper…
Ce așteptări ai de la proza noastră? Sau ce nu‑ți place?
Ce înseamnă „proza noastră”? Proza românească? E în regulă. Ea are trecut, prezent și viitor. După ce a perseverat și în diverse paradigme, de la narațiunile lui Neculce la Urmuz, de la Sadoveanu la Groșan și de la Rebreanu la Cărtărescu, toate drumurile îi sunt deschise. Rămâne un singur sfat: când ai acces la toată literatura lumii, inclusiv de ultimă oră, când poți să‑i citești pe toți literații importanți, indiferent de viza de reședință și de limba în care scriu, nu mai ai dreptul să fii provincial. Poți să pui pe tapet o istorie particulară, localizată și cu un parfum specific acestui loc, dacă crezi că astea ar intriga cititorul, nu însă și ignorând starea literaturii din lumea mare. Pentru că nu doar tu citești ce se întâmplă în lume, ci și potențialul tău cititor are de ales, în criză de timp: să pună deoparte romanul Olgăi Tokarczuk, cartea unui Palagniuk sau a altui Houellebecq ca să citească opul tău? Chiar dacă, din îndemn patriotic, cititorul deja a pus pe pauză lecturile străine, el încă nu a citit toate cărțile lui Alexandru Vlad, Dan Lungu, Radu Paul Gheo, Florina Iliș, Radu Florian sau Cătălin Dorian Florescu… etc., etc., astfel încât trebuie să fii foarte convingător. În fine – dacă tu i‑ai avut în vedere totuși pe basarabeni –, trebuie să știi că eu scriu despre proza românească, inclusiv din Basarabia, de aproape trei decenii. Or, nu puteam să scriu despre ceea ce nu există. Înseamnă că nu e de ignorat această proză nouă. Iar ce îmi place și ce nu, e mai bine să citești în cronicile mele. Nu e un moft ce zic eu aici, dar e singurul răspuns onest: nu pot să explic în câteva cuvinte un fenomen complex. Mai ales că în literatură, atât ficționarul, cât și exegetul nu atât caută, cât găsește. Revelația critică e fenomenul care mă face să perseverez în această meserie ingrată. Iar fenomenul prozei române din Basarabia e tot mai consistent, cu timpul. „Așteptările” pot fi însă întinate de scopurile extraliterare, tot mai frecvente: comenzi sociale, tezisme, moralisme, probleme cu marginali, minorități („probleme ale stângii”), unii văzând în literatură un mijloc, nu un scop în sine. Avem o groază de cărți de două parale, dar „politic corecte” și, mai ales, necesare ideologic. Dar surprize de acest gen pot să vină și de la conservatorii de dreapta. Ștefan Baștovoi a avut un impunător debut de romancier. Iepurii nu mor e valabil și azi ca literatură. Dar a intervenit moralistul Savatie, ieromonahul, și poate că teologia autohtonă a câștigat un misionar, dar literatura a pierdut un bun romancier.
Scrii și tu proză. Ce îți place și ce nu‑ți place la proza ta?
Dacă mi‑ar plăcea, poate aș fi mai insistent în promovarea ei. Aș da din coate. Îmi place să scriu – aici nu contează genul – și, uneori, mă aplaud în sinea mea pentru nu mai știu care „revelații”, despre care lumea, bineînțeles, nici nu bănuia că există până la mine. Dar numai atunci când scriu. Când citesc însă, cu o ochire critică, de regulă, genialitatea se dezumflă, sunt dezamăgit, mai ales atunci când eșecul, scăpând re‑lecturii critice necesare, ajunge să fie tipărit. Astfel încât printre recomandările mele de lectură nu vei găsi și cărțile scrise de mine. Întâmplarea fericită face ca în lume să existe atâtea texte ce merită cu adevărat savurate, încât ale mele pot fi ignorate fără regret.
