Literatura contemporană din Republica Moldova oferă relativ puține exemple de volume scrise în colaborare, iar atunci când acestea apar, interesul cititorului este provocat nu doar de valoarea textelor, ci și de mecanismul creator care stă la baza lor. Volumul De șapte ori mai greu (2026), semnat de Anatol Moraru și Virgil Botnaru, reprezintă rezultatul unui dialog literar și existențial dintre doi autori cu formule artistice diferite, dar complementare, care își reunesc experiențele pentru a construi o amplă frescă a omului contemporan.
Anatol Moraru este cunoscut publicului mai ales ca prozator, critic și cercetător literar. De-a lungul timpului, a publicat volume precum Nou tratat de igienă (2002), Turnătorul de medalii (2008), Ion Druță. Opera epică și dramatică (2010), Nu mă tentează (2011), Confidența unui loser (2013), Dumitru Matcovschi: opera lirică, epică și dramatică (2014), Punct de vedere (2017), Scurtmetraj fără final (2019), Resurse umane (2023) și Kant în vacanță (2026). La rândul său, Virgil Botnaru s-a afirmat în primul rând ca poet, prin volumele Return to Innocence (2014, 2026), Schimbare de altitudine (2017), Alibi (2021), Oameni concreți (2022), Dresscode pentru muze (2022) și Motive de sâmbătă (2025). Deși fiecare dintre autori vine cu propriul său parcurs literar și cu o sensibilitate recognoscibilă, lectura volumului demonstrează că granițele dintre cele două voci devin adesea dificil de trasat. Poemele nu lasă impresia unei simple alăturări de texte, ci a unei construcții organice, în care experiențele, temele și formulele expresive se întrepătrund până la formarea unei perspective comune asupra lumii. În consecință, cititorul este provocat mai puțin să identifice contribuția fiecărui autor și mai mult să urmărească modul în care două sensibilități diferite ajung să construiască un discurs poetic unitar, cu o formulă lirică originală, situată la intersecția dintre poezia observației sociale, notația anecdotică și reflecția existențială.
Experiența scrisului în colaborare nu este nouă pentru spațiul literar bălțean. Un exemplu relevant constituie piesa Cvartet pentru o voce și toate cuvintele (2001), semnat de Maria Șleahtițchi și Nicolae Leahu, o formulă de coautorat rar întâlnită în literatura română contemporană. Ulterior, Anatol Moraru va valorifica, și el, experiența creației colective, semnând împreună cu Adrian Ciubotaru piesa Siamezii (2012). În acest context, volumul De șapte ori mai greu se înscrie într-o tradiție relativ restrânsă, dar semnificativă, a proiectelor literare realizate în tandem.
Mottoul preluat din Amos Oz, care încheie simbolic volumul, funcționează ca o cheie interpretativă a cărții, punând în dialog două ipostaze fundamentale ale omului: observatorul lucid al realității și visătorul capabil să depășească limitele acesteia. Astfel, cartea surprinde o existență marcată de fragilitate, deziluzii și încercări cotidiene, dar și forța imaginației, memoria și capacitatea de a visa, care oferă individului resursele necesare pentru a suporta povara lumii. Din această perspectivă, De șapte ori mai greu devine o reflecție asupra condiției umane contemporane, surprinsă la interferența dintre realitatea concretă și nevoia permanentă de transcendență.
Fragilitatea existenței constituie unul dintre nucleele tematice ale volumului. În numeroase poeme, viața apare ca o realitate vulnerabilă, aflată permanent sub amenințarea bolii sau a accidentului. În fata morgana, destinul unui adolescent care „la 15 ani a început să-și piardă vederea” este surprins fără dramatizări excesive. Mai importantă decât boala în sine devine capacitatea personajului de a găsi un sens în această experiență, astfel încât „muzica i-a devenit o terapie a împăcării/ cu viitorul” (p. 10). În contrapunct, poemul zbor lin propune una dintre cele mai emoționante secvențe ale volumului. Băiatul care „cânta la nai/ ca un înger” moare într-un accident, iar versurile finale („a plecat dincolo,/ fără să cunoască/ dragostea/ unei fecioare” – p. 11) exprimă drama unei existențe întrerupte înainte de împlinire. În ambele texte, autorii insistă asupra caracterului imprevizibil al destinului și asupra fragilității condiției umane.
Strâns legată de această perspectivă este și tema morții, prezentă constant în volum. Totuși, moartea nu este tratată aici exclusiv în registrul tragic, ci este surprinsă ca o realitate integrată în viața comunității. În la porțile plânsului, participanții la înmormântări „devin mai triști decât rudele” (p. 32), deși nu l-au cunoscut pe răposat. Dincolo de ironia discretă a observației, poemul vorbește despre transformarea durerii într-un comportament convențional și despre pierderea autenticității emoționale. În blues funerar, migrația modifică însăși experiența despărțirii: unul dintre frații plecați în Italia filmează înmormântarea mamei pentru fratele rămas departe: „când le-a murit mama/ a putut să vină/ doar cel mai mare/ și a filmat trista ceremonie/ ca să vadă și mezinul” (p. 33). Ceremonia este mediată de tehnologie și de distanță, iar moartea devine un eveniment administrativ, nu o experiență profund trăită. Chiar și în poezia la camisa negra, în care un detaliu vestimentar introduce o notă de absurd, autorii sugerează desacralizarea unor ritualuri cândva încărcate de semnificații profunde.
O altă dimensiune importantă a cărții este alienarea omului contemporan. Spațiul urban apare frecvent ca un loc al singurătății și al comunicării ratate. În abonament pentru vreme târzie, imaginea troleibuzului de noapte, în care „toți stau pe Facebook/ și numai șoferul vorbește la telefon” (p. 38), devine simbolică pentru societatea actuală. Oamenii împart același spațiu, dar trăiesc în lumi separate. Aceeași senzație de înstrăinare este prezentă în căderea în rutină, în care existența este redusă la o succesiune de gesturi repetitive, culminând cu expresiva metaforă „mă bag în smoala zilei” (p. 36). Rutina, obligațiile și presiunile cotidiene transformă viața într-un mecanism lipsit de spontaneitate și autenticitate. În poemul Spam, această stare se traduce prin confruntarea dintre idealurile tinereții și bilanțul dezamăgitor al maturității, când proiectele ambițioase devin simple regrete.
În acest univers dominat de incertitudine și alienare, iubirea apare ca o experiență la fel de fragilă precum existența însăși. Autorii evită idealizarea și preferă să surprindă modul în care sentimentele sunt influențate de realitatea socială. În promoție de dragobete, dragostea este redusă la ritualuri consumiste, apropiate de clișeu: un parfum oriental, „cinci crini albi” și o așteptare în fața blocului (p. 8). Iubirea apare aici ca o imitație a romantismului, nu ca trăire autentică. O perspectivă diferită oferă poemul fericirea de apoi, în care iubirea este distrusă treptat de migrație și de sacrificiile impuse de dorința unui trai mai bun. Cu toate că personajele „se iubeau ca-n vechi balade scoțiene”, separarea impusă de realitățile economice conduce la instaurarea unui gol existențial, or, imaginea finală („în casa lor cu mobilă și draperii italiene/ doarme pustietatea” – p. 14) sintetizează una dintre marile contradicții ale prezentului: abundența materială poate coexista cu sărăcia afectivă.
Poate, cea mai mare reușită a volumului constă în transformarea biografiilor anonime în experiențe cu valoare simbolică. Personajele lui Anatol Moraru și ale lui Virgil Botnaru nu sunt eroi excepționali, ci oameni obișnuiți, surprinși în confruntarea cu dificultățile unei societăți marcate de migrație, precaritate și schimbare. În falimentul aproapelui, generozitatea se convertește într-un destin tragic, demonstrând cât de vulnerabil poate deveni individul în fața unor conjuncturi economice nefavorabile. În cântec de cartier, compromisurile cotidiene și pragmatismul discret definesc existența unui om care își organizează viața după necesități, nu după idealuri. La rândul său, istorie recentă surprinde drama migrației și a înstrăinării: după unsprezece ani de muncă în Italia și după publicarea a trei volume de poezie, protagonista constată cu amărăciune că la lansarea cărților sale „nimeni n-a vărsat o lacrimă,/ nici măcar fata ei” (p. 52), secvență care concentrează eșecul recuperării afective după ani de sacrificiu. Aceeași atenție pentru destinele modeste se regăsește și în poeme precum milă condiționată, program de fidelitate, investiții la limită sau stări pentru persoane fizice, texte în care oamenii obișnuiți încearcă să găsească soluții de supraviețuire într-o lume dominată de constrângeri economice și deziluzii cotidiene. Din această perspectivă, volumul poate fi citit și ca o subtilă cronică socială, văzută prin experiențele celor care îi suportă, zi de zi, dificultățile și contradicțiile.
În contrast cu realitatea adesea dură a prezentului, memoria devine un spațiu al identității și al continuității. În moldavian dreams, succesiunea generațiilor este surprinsă prin evoluția aspirațiilor: bunelul visa să ajungă la Chișinău, tatăl își dorea o casă mare, iar copiii își proiectează viitorul în marile companii globale. În câteva versuri, poemul surprinde transformările sociale și culturale ale ultimului secol. În biografie sentimentală, identitatea se construiește din acumularea experiențelor personale, iar în baladă de întoarcere memoria se confundă cu fidelitatea, o femeie continuând să trăiască în așteptarea soțului dispărut. Trecutul nu este aici doar amintire, ci o forță care modelează prezentul și oferă sens existenței.
În cele din urmă, volumul propune și câteva forme de rezistență în fața dificultăților vieții. Dacă realitatea este adesea marcată de boală, moarte, migrație, eșec sau singurătate, personajele găsesc resurse de supraviețuire în memorie, în atașamentul față de cei apropiați, în credință, în actul creației și, nu în ultimul rând, în capacitatea de a visa. Poemul citirea luminii conturează imaginea unui copil care sărută icoana „precum ar dezmierda-o/ pe mama” (p. 58), oferind una dintre cele mai luminoase imagini ale cărții, sugerând o credință pură, nealterată de convenții. Totodată, poemele din ciclul Visătorul transformă visul într-un spațiu compensatoriu, în care limitele și frustrările existenței cotidiene sunt suspendate temporar. În aceste texte, imaginarul oferă personajelor posibilitatea de a recupera ceea ce realitatea le refuză: libertatea, împlinirea afectivă, aventura sau sensul. Departe de a reprezenta o simplă evadare, visul devine o formă subtilă de rezistență interioară și un mod de a reconstrui simbolic echilibrul pierdut. În cântec de leagăn, omul traversează propriile paradisuri și infernuri interioare, iar în citirea în vise imaginarul oferă posibilitatea unei existențe alternative. Visul nu anulează realitatea, însă îi diminuează apăsarea și îi oferă sens. Tocmai de aceea, mesajul profund al volumului pare să fie acela că viața nu poate fi separată de suferință, pierdere și dezamăgire, dar că memoria, credința și imaginația îi permit omului să-i suporte greutatea: „când mergem la culcare,/ ne așezăm comod perna,// apoi, cu ochii închiși/ zăvorâm porțile raiului/ sau ale iadului din ziua aceea.// în vis/ gustăm din bunătățile Edenului” (p. 45).
Prin temele abordate, prin atenția acordată detaliului semnificativ și prin subtila îmbinare a observației sociale cu reflecția existențială, De șapte ori mai greu este una dintre aparițiile poetice remarcabile ale ultimilor ani. Cartea confirmă că două sensibilități artistice distincte pot ajunge la o convergență de viziune, transformând realitatea imediată într-o reflecție profundă asupra fragilității existenței. Între luciditatea observatorului și sensibilitatea visătorului, Anatol Moraru și Virgil Botnaru construiesc o poezie accesibilă, autentică și profund ancorată în experiența contemporană, demonstrând că, într-o lume marcată de fragilitate și incertitudine, memoria, imaginația și solidaritatea rămân forme esențiale de salvare.
