A susține că totul este înțelegere înseamnă, în primul rând, a susține că pas (cosmos, univers, lume, în limba greacă) este înțelegere: lumea noastră este înțelegere în sensul că membranele lumii sunt membranele înțelegerii lumii.
Omul, ca ființă înțelegătoare, are nevoie să fie văzut în sens evolutiv, de-a lungul vârstelor sale. Astfel, în epoca veche, numită de mine epoca sufletului, înțelegerea este credință; după Augustin, să înțeleg este demersul fundamental ce leagă rațiunea de credință. În epoca rațiunii, Descartes arată că înțeleg ca să cunosc, astfel încât problema adevărului este cea care ajunge în prim-plan. În fine, în epoca noastră, a maturității omului, epoca spiritului, vedem la Marion și Cărtărescu (între alții) cum cunosc și înțeleg ca să fiu om bun. De data aceasta, rațiunea și credința sunt unite pentru a da un profund sens etic pentru demersul înțelegător.
A doua perspectivă de abordare a expresiei „totul este înțelegere” pune accent mai mare pe înțelegere: în acest sens, înțelegerea este cea care structurează lumea. Înțelegerea lumii drept ansamblu de obiecte o face să fie o lume materială, atomistă (după Democrit). Dacă înțeleg lumea drept o idee a rațiunii (cum face Kant), înțeleg relațiile rațiunii cu intelectul și sensibilitatea, antinomiile rațiunii, limitarea cunoașterii la cunoașterea empirică sau distincția dintre fenomen și lucru în sine. Dacă înțeleg lumea drept ansamblu de procese (în sensul lui Whitehead), vedem cum entitățile actuale sunt peste tot în calitate de elemente ale lumii ca întreg.
A treia idee importantă este că înțelegerea structurează lumea nu numai în sens hermeneutic, de interpretare a lumii, ci avem nevoie să vedem mult mai profund acest proces. De exemplu, avem aici implicată și latura acțională (în acord cu cercetările lui Jürgen Habermas); comunicarea, vorbirea, interpretarea nu sunt simple procese de vorbire, ci sunt și, sau mai ales, procese ale acțiunii; prin actul comunicării, noi contribuim la edificarea lumii.
O obiecție poate fi aici următoarea: nu cumva se ajunge la solipsism sau la idealism subiectiv (în sensul lui Berkeley)? Cum mai știm să facem o deosebire între interpretări și realitatea lumii înconjurătoare, dacă totul este un proces înțelegător, adică ceva ce se desfășoară în conștiința omului?
Trebuie bine subliniat că abordarea pe care o propun are nevoie să fie văzută din-colo de distincțiile obișnuite dintre natură și cultură, material și ideal, obiect și subiect etc. Numai o abordare în termeni dihotomici ar putea conduce la nevoia de a accepta doar una din aceste părți ale dihotomiilor. Dar o abordare organică, holistă, metafizică, ce pune accent pe înțelegere poate contribui la depășirea distincțiilor clasice. Dau două exemple (în acord cu ceea ce am scris în părțile anterioare, dedicate membranologiei). A spune că lumea este formată din atomi și corpuri alcătuite în ultimă instanță din atomi înseamnă a face din lume ceva material. Așadar, înțelegerea structurează lumea în sensul că face din lume un cosmos. A spune că lumea este formată din planete ce se mișcă în jurul Soarelui, cu sateliți ce se rotesc în jurul planetelor, stele, comete și alte corpuri cerești unificate prin legile fizicii înseamnă a face din lume un univers. Așadar, felul cum înțelegem lumea este esențial atât pentru mine, ca ființă înțelegătoare, cât și pentru lume, ca ,,produs” al acestei înțelegeri.
Este nevoie să vedem imensa deosebire dintre metafizică, pe de o parte, și astronomie și cosmologie, pe de altă parte: metafizica studiază existența ca întreg, iar astronomia studiază astrele, în timp ce cosmologia este știința despre univers în ansamblul său (chiar dacă este apropiată de metafizică, are nevoie să fie bine deosebită).
Afirmația că „totul este înțelegere” poate pleca de la sensurile astronomice și cosmologice, dar discuția principală vizează sensul metafizic al lucrurilor: am plecat de la ,,tot” (pas, în limba greacă) în sens astronomic, apoi în sens cosmologic și am ajuns la existența ca întreg, adică în sens metafizic.
Poate că cea mai bună imagine cu privire la sensul metafizic al expresiei ,,totul este înțelegere” este cea oferită de Leibniz: după celebrul autor al Monadologiei, noi trăim în lumea cea mai bună dintre toate lumile posibile. Există nenumărate lumi, dar niciuna dintre ele nu are atât de multă bunătate ca lumea noastră. Ne putem imagina o scară ierarhică, astfel încât lumea din vârf să fie cea mai bună, cea mai frumoasă și cea pe care creatorul o alege să fie existentă.
Lumea este cea mai bună în sens metafizic, nu în sens astronomic sau cosmologic. Planetele se mișcă în jurul Soarelui urmând legile fizicii, nicidecum pentru că este bine sau mai bine să procedeze în acest fel; cea mai bună este lumea în care trăim, dar nu universul nostru sau cosmosul (deși, este adevărat, în ultimii ani, savanții au început să vorbească de universuri, de găuri de vierme, de trecere dintr-un univers în altul etc.; entitatea superioară categorial este multiversul; din acest punct de vedere, trebuie bine accentuat că abordările acestor savanți sunt tot de astronomie sau cosmologie, nicidecum de metafizică).
