Cristina Hermeziu este o jurnalistă literară, traducătoare și eseistă română, născută la Iași. A obținut titlul de doctor în Filologie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în 2004. Până în 2005, a realizat emisiuni la TVR Iași, fiind recompensată cu numeroase premii pentru reportajele sale. După stabilirea la Paris, a urmat studii postdoctorale în semiologia mass‑media la Universitatea Paris II și la Institutul Francez de Presă. Din 2006, activează ca jurnalistă și corespondentă pentru diverse publicații din România și Franța, precum și ca mediator cultural. Printre cărțile publicate de Cristina Hermeziu se numără Parisul nu crede în lacrimi, Vedere din Turnul Eiffel, Viața pe Facebook: Dau like, deci exist, Între timp îți vezi de viața ta, Nickel, aceasta din urmă apărută la Editura Cartier de la Chișinău. Pe lângă activitatea literară, a fost implicată în
producția filmului Poppy Field (2020). În prezent, Cristina Hermeziu este lector asociat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, continuându‑și activitatea în domeniul jurna‑
lismului și al literaturii.
Dragă Cristina, îți urmăream activitatea jurnalistică, dar și pe cea de scriitor de ceva timp, am avut plăcerea să te cunosc personal la Paris acum câțiva ani, dar țin să recunosc că
am utilizat pentru prima dată, sub formă de experiment, chat GPT‑ul și l‑am întrebat ce știe despre tine. Prezentarea de mai sus a fost livrată de mașinărie. Ce i‑a scăpat – dacă i‑a scăpat ceva – și care este sentimentul tău față de această invenție, care, uite, conform fricilor multora, ne va lua meseriile?
Nu credeam că chat GPT ar ști ceva despre mine, și de fapt chiar nu știe și nici nu‑i pasă. E un fel de ready‑made ce a ieșit din experimentul tău, dragă Anda, și‑ți mulțumesc că dialogul nostru începe cu o chestiune care mă interesează foarte mult. Inteligența artificială va fi – este! – capabilă să scrie ficțiune pastișând impecabil, de exemplu, stilistica romanelor lui Marquez, Cărtărescu sau ale recent dispărutului David Lodge. Încerc o profeție: scrisul pur uman va deveni o activitate intimistă, un act de rezistență pentru cunoscători, un fel de conclav irelevant sieși suficient. Altfel, storytelling‑ul nu va dispărea din marele circuit social, dar va fi preluat de IA, cu eficiență și indiferență, instrumentalizat de ființele umane pentru a inunda piața și cererea de entertainement. Cea mai mare provocare va fi să dezvoltăm simțuri specifice ca să ne dăm seama dacă o carte e scrisă de IA sau de o minte umană. Și cred că nu vom fi în stare.
Ești din Iași și locuiești la Paris. Cum te‑a schimbat ca scriitoare traiul între două lumi?
Am plecat în Franța în 2004, cu o bursă post‑doctorală, dar mi‑a rămas un picior în țară, mai exact la Iași, tot timpul. Acest du‑te‑vino între cele două țări mi‑era necesar, dar nu era banal în acei ani. Azi, mobilitatea a devenit naturală, în ciuda replierilor naționalist‑extremiste periculoase în mai toată Europa. Franța m‑a adoptat, dar eu nu m‑am putut desprinde de România nicio clipă. Nu știu alții cum fac, eu n‑am reușit. De asta, acum am o bibliotecă în care titlurile sunt duble, unul în română și al doilea în traducere franceză. Alegând să trăiesc și să lucrez cotidian într‑o limbă străină, am avut nevoie de limba română ca de un contrafort. Critică literară și jurnalism cultural fac în limba franceză, dar poezie și literatură, ficțiune deci, scriu în limba română. Imaginarul meu se hrănește din două lumi, dar limba imaginarului meu e doar una.
Fiind poetă, aș vrea să te întreb: consideri că poezia trebuie să urmeze niște trenduri pentru a fi vizibilă și apreciată în ziua de azi?
În absolut, poezia trebuie să‑și urmeze trendul interior. Poezia își conține propria necesitate. Sensibilitatea se schimbă însă de la o epocă la alta, se schimbă forma melosului. Dar ai văzut că sonetul a revenit la modă? Cu un trend ludic post‑post‑modernist, ca o reciclare, ca o citare a stării de sonet în subsidiar, dar afișându‑se ca o formă de melos a zilelelor de azi. Poeții sunt înaintemergători, vizionari. Sensibilitatea pentru formele de poezie (ultra)modernă și actuală se formează însă în anii adolescenței. Atunci tinerii ar trebui să fie expuși masiv la poezia timpului lor. Ce nu s‑a desțelenit, ce nu s‑a activat atunci, la acea vârstă, va fi mai greu de implantat mai târziu. Unii dintre studenții mei n‑au prea vibrat la noaptea poeziei din cadrul FILIT Iași. Singura lor referință era, cred, poezia marilor clasici ai modernității – cea din programa școlară, obligatorie pentru a trece examene. Poezia își creează singură trendul. Altfel, un trend care se impune din exterior literaturii se numește ideologizare.
Ajută și completează sau, din contra, dăunează scrisului meseria de critic literar, pe care o practici de ani buni?
Ajută, fără doar și poate. Critica literară e o proză de idei, ca să‑l citez pe Bogdan Crețu. Scrierea textelor de receptare a literaturii m‑a obligat mai întâi să fiu la curent cu ce se scrie azi, cu trendurile și sensibilitățile care apar. Apoi, să‑mi clarific inițial mie ce dimensiuni ale respectivelor scrieri stârnesc în mine niște copleșitoare micro‑bucurii și de ce. Sau, eventual, mă lasă rece, după caz. Să fixezi apoi în mod discursiv aceste prăbușiri interioare e la fel de jubilatoriu. Operația de receptare a unui text literar e foarte complexă, aproape inefabilă. Cea mai frumoasă provocare e să o faci transmisibilă. Iar asta trece exclusiv prin cuvinte, prin proza de idei.
Saltul de la poeme la roman, în cazul tău, de ce a fost cauzat?
Motorul a fost lumea care se cerea spusă într‑o (formă de) ficțiune. Cred cu tărie că literatura are de‑a face cu găsirea unei forme, și nu cu ingredientele poveștii, care sunt mereu aceleași. Înțeleg prin formă o matrice stilistică a unei lumi ficționale. Poți să crezi că scrii proză, dar să concepi un mare poem, și invers, că scrii poezie, și să fie parte dintr‑o amplă narațiune. Georges Perec spunea că imediat ce ai găsit forma, cartea e gata, nu mai trebuie decât să o descrii.
E la fel de adevărat că în Nickel e vorba totuși de multe personaje care de abia se ating unele pe altele, iar aceste atingeri mi s‑au așezat în cap sub forma unor replici de roman. Mi se întâmplă să „corectez”, pe exemplarele pe care le dăruiesc, cu o modestă dedicație, chiar așa, sub titlul Nickel: „(replici de) roman”. Sunt foarte recunoscătoare Editurii Cartier, care a avut încredere în formula mea experimentală – în forma romanului Nickel.
Romanul Nickel, apărut la Editura Cartier, pe care l‑am citit cu multă plăcere, reflectă viața unor emigranți români care lucrează într‑o fabrică alături de colegii lor francezi, fiind mereu prezente comparațiile între ei și noi, felul lor de a fi și a acționa față de al nostru. E diferența asta de lumi și de mentalități pe care încerci să o pui în evidență?
Aș îndrăzni să spun că Nickel e un microroman sub forma unei cronici, plină de goluri și franjuri, despre o realitate geoeconomică de azi: fenomenul delocalizării întreprinderilor. Dar nu e un discurs sociologic, nu e reportaj, e o ficțiune. Desigur, e o carte documentată, dar și augmentată. De imaginație, cu situații și personaje care vin din realitate și de niciunde, dar – sper – care trebuiau să existe în țesătura de relații evanescente ale cărții. Când pui doi străini împreună pentru scurt timp, se întâmplă două lucruri: se merge direct la esențial și, pe de altă parte, se rămâne la reacții epidermice, la clișee. M‑a interesat baletul între cele două. De unde și meciurile dintre cele două societăți reduse la o mână de francezi și un pumn de români, puși să lucreze împreună și deci să‑și confrunte, oglindească și să‑și ajusteze mentalitățile.
Sunt niște personaje bine conturate în roman, niște situații adevărate redate în acea lume a fabricii, o lume închisă, o lume care se va închide în curând, dar care își trăiește ultimele luni de existență. O stare a faptelor înainte de a se termina totul. Nu este un happy‑end, și întrebarea este dacă ai intenționat să scrii romanul în cheia unei realități care nu întotdeauna este frumoasă, optimistă și cu un final fericit, ci așa cum este ea.
Aș spune că există totuși și un microfinal fericit. Fac parte dintre acei scriitori care nu știu despre ce scriu până nu scriu. Scrii pentru că auzi niște voci. Scrii din curiozitate, care e un motor foarte puternic al scrisului. Ești curios să afli ce e cu vocile acelea, ce au de spus despre lumea lor, unde te vor duce, către ce final. În Nickel există un laitmotiv sau, poate, chiar o supra‑temă, pe care le‑aș plasa la un nivel meta, adică al literaturii conștiente că e literatură.
„toate cărțile bune își țin promisiunea,
povestea se poate
schimba
în fiecare
moment.”
Asta spune un personaj adolescent, care vrea să schimbe, tocmai, finalurile cărților din bibliotecă. Nu, finalul romanului Nickel nu putea fi altul, și am știut foarte devreme că nu îl voi schimba, că e finalul final.
Ce înseamnă pentru tine preluarea revistei „Scriptor” în calitate de redactor‑șef? Ce implică această responsabilitate?
Revista „Scriptor”, editată de Junimea, există de peste zece ani la Iași, fondator fiind scriitorul Lucian Vasiliu. Responsabilitatea e pe măsura acestei moșteniri, într‑o lume a digitalului, în care revistele culturale sunt adesea niște efemeride. Avem o echipă dedicată și entuziastă: Lucian Vasiliu – fondator, Simona Modreanu – director editorial, Radu Cucuteanu – secretar de redacție, Șerban Axinte, Livia Iacob, Ioan Răducea – redactori, Frăguța Zaharia – corectură, Cezar Baciu – tehnoredactare, Ionuț Broștianu – copertă. Împreună cu colaboratorii, încercăm să propunem un conținut relevant și problematizant pentru provocările timpului nostru. Prima temă a dosarului a fost despre fenomenul cursurilor de scriere creativă, cu consecințe în modul de a produce literatură. Următorul număr pune în dezbatere un cuplu conceptual extrem de complex azi: conservatorism versus progresism. Sloganul de pe coperta „Scriptor”, serie nouă, ne obligă enorm: „Stârnim idei, transmitem emoții, citim literatură”.
