30 de ani cu Gândul Mâței
Nicu Țărnă: „Nu noi am inventat rockul, clar, dar am inventat – și pot spune asta cu mâna pe inimă – muzica rock de autor în limba română, pe teritoriul Republicii Moldova”
Înainte de a fi muzician, de a lansa proiectul Gândul Mâței, înainte de a fi actor, de a juca în spectacole, ce ai fost înainte de toate astea?
Eu eram un elev obișnuit la școală, cred că eram un bun învățățel. Nu știu. Sunt mândru, de fapt, că fac parte din familia Țărnă. Pentru că toate pornesc de acolo. Bazele au fost puse în primii cinci-șapte ani anume acasă. Apropo, foarte mult timp eu nu înțelegeam ce înseamnă șapte ani de acasă. Ca apoi să-mi dau seama că acestea sunt lucrurile de bază, cele mai importante lucruri pe care le înveți în viața asta pentru a te forma ca individ, pentru a înțelege cine ești, care sunt valorile tale, pe ce pui accent și așa mai departe. Dragostea pentru artă, dar și empatia pentru oameni, empatia pentru animale, pentru mediul conjurător, pentru planeta asta – toate le-am învățat de la părinți. Mai nou, eu mă consider un globalist. În sensul că, în opinia mea, suntem cetățeni ai planetei Pământ. Nu globalist în contextul politic actual, care a degradat sau degradează. Dar în sensul că, dacă ar fi după mine, eu aș anula toate hotarele, chiar și guvernele. Numai că noi nu suntem, sigur, pregătiți pentru o asemenea guvernare globală.
În afară de gândurile astea, ca să revin la întrebarea ta, aș vrea să spun că de mic mi-a plăcut să învăț, să mă dezvolt. Și sigur că, într-o familie de actori, era, practic, imposibil să te naști sau să devii un matematician, de exemplu. Eu ador orice meserie, orice profesie. Sunt convins că fiecare e foarte importantă. Dar pe mine, personal, nu mă văd decât în domeniul culturii, în muzică, teatru, mai nou și în film, împreună cu Mihai Țărnă, care, iată, m-a invitat în câteva proiecte. Eu îmi fac concurență mie însumi. Sunt într-o competiție cu mine însumi. Și asta fac și în calitatea mea de manager al Centrului „Ginta Latină” – încerc să consolidez o echipă, să îi motivez și pe ei să vrea sa fie tot mai buni.
Nicu, uite, în copilărie, fiind fiu de actor, cum ți-ai descrie părinții tăi? Și cum a fost copilăria ta?
În teatru. Copilăria mea s-a petrecut în teatru. Toate verile le petreceam cu tatăl meu. Prin turnee în toată țara. Acum nu cred că se mai face așa ceva, dar, pe vremuri, când tatăl meu era vicedirector la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, care pe atunci era „Al.S. Pușkin”, din iunie până în august erau turnee. Fiecare teatru își alegea un raion – să zicem, raionul Fălești. Și trupa cu echipa tehnică pleca la Fălești. Ne cazam la hotelul din Fălești și de acolo, în fiecare dimineață, plecam în câte un sat din raion. Și tot așa, o vară întreagă. Vă imaginați că dacă un raion avea 40 de sate, rămâneam câte o lună într-un raion. Se juca de luni până duminică.
Să zicem, într-un raion sunt 40 de sate. Îți dai seama, luna are 30 de zile, deci 30 de sate. Cel puțin, într-o lună, trebuiau să fie luate.
Indiferent, luni, marți, miercuri, sâmbătă, duminică. Luam micul-dejun la hotel, într-un hotel din ăla vechi. Țin minte până acum mirosul ăla de cantină, hotelul ăla, draperiile parcă din altă lume. Nu mai știu să le descriu, dar tare specifice. Absolut. Dar oricum, era frumos, pentru că era vacanța mea de vară. Mai plecam și la mare. Aveam timp, căci turneul dura doar o lună. În alte părți mergeau alte teatre. Se făcea prin rotație. Și se mergea cu diferite spectacole. Bineînțeles că erau comedii. N-aveai cum să duci un Regele Lear unor oameni care toată ziua au muncit și vin seara să vadă un spectacol.
După fiecare spectacol erau mese cu vin, cu plăcinte, la care se adunau toți oamenii din sat.
Dar tu ce făceai? Erai în culise?
Eu știam textul din tot spectacolul, pentru toți actorii.
Erai sufleor?
Eram sufleor, da. Eram implicat. Eram sufletul mic al colectivului. Bineînțeles că mai mult de jumătate dintre actorii teatrului mi-erau nani de botez. Că atunci așa se făcea. Cred că am vreo 40 de nani de botez la teatru.
Și în timp ce mergeați spre un sat sau altul, care era atmosfera din autobuz? Îți amintești? Se cânta?
Pe unii îi durea capul, pentru că în seara din ajun consumaseră prea mult la banchetul dat de sătenii mulțumiți de spectacol. Nu țin minte exact toate detaliile. Dar știu că în momentul în care ajungeam într-un sat, actorii se împărțeau, cei mai în vârstă se duceau undeva la umbră, actrițele mai în vârstă împleteau câte ceva – pulovere sau ciorapi, sau nu mai știu eu ce. Bărbații mai în vârstă mergeau la pescuit. Iar ăia mai tineri se duceau prin sat să vadă ce gust are vinul local.
Trupa Gândul Mâței. Fotografie de Dan Guțu
Tu din care din aceste echipe făceai parte?
Eu eram în echipa tânără. Mergeam cu tata și mie „îmi cădeau” niște cireșe, poate alte fructe.
Uite, ca să încheiem cu episodul ăsta, ai vreo amintire mai deosebită din acea perioadă?
Nu știu una anume acum. Toată copilăria mi-am petrecut-o în culisele Teatrului Național și prin cabinele actorilor. La toate matineele purtam accesorii din costumele de spectacole – săbii, scuturi, de toate.
Nu ți-au propus să joci și tu în vreun spectacol?
Din păcate, eu n-am prins roluri. Fratele meu, da. Pe vremea lui erau spectacole unde erau invitați și copii să joace. Eram foarte gelos, apropo, și cumva indignat. De ce nu se fac spectacole și cu copii? Să fie și copii, să fiu și eu. Dar în perioada în care eram eu copil prin teatru, nu au fost așa spectacole.
În schimb, am fost cu mama la radio, la câteva emisiuni, unde trebuiau înregistrați copii și am înregistrat și eu. Oricum, eram foarte timid. Noi pe atunci nu înțelegeam că suntem români, eram modoveni, limba moldovenească, cu accentul respectiv, care nu cred că tare-tare s-a schimbat de atunci. Tendințele noastre de a avea o limbă română mai bună, corectă nu existau atunci. Dacă mai apărea un Emil Loteanu, care avea un accent extraterestru, românesc, ne lăsa cu gura căscată. Când am auzit prima dată cuvântul „condoleanță”, în filmul Luceafărul, rostit de Vasilie Zubcu-Codreanu când a murit soțul Veronicăi Micle, am zis „wow, ce-i asta condoleanță?” Și totuși, eu veneam dintr-o școală bună, școala numărul unu, însă în pauze se vorbea limba rusă.
Noi am fost, cred, primele clase de elevi care vorbeam românește. Mie îmi era străină limba rusă.
Țin minte că odată eram undeva pe la Edineț și am prins televiziunea română, de peste Prut, de pe la Iași, o retransmisiune, și erau acolo niște pionieri, cum își spuneau ei, cu tovarășul Ceaușescu, și totul îmi suna așa de bine articulat. Ceea ce lipsea la noi. Și asta, poate, mă făcea și mai timid la radio.
Cam așa am fost până pe la 17 ani, când am decis să fac și eu Facultatea de Arte.
Când ai luat această hotărâre?
Cred că în vara în care terminasem școala. Când stăteam așa și mă gândeam unde să mă duc. Și n-am regretat. Am avut marea șansă să îmi fie Vitale Rusu profesor. Am depus actele la Regie de estradă și manifestări publice.
Nu la actorie?
Era și actorie, dar am zis că nu vreau să fiu actor, vreau să fiu în umbră, în culise, vreau să fiu regizor, omul care dirijează lucrurile.
În paralel, cântai cu băieții?
Da. Avându-i pe ai mei la teatru, asta m-a ajutat tare mult. Aveam acces și la sală pentru repetiții.
Asta se întâmpla la ce vârstă?
Pe la 17 ani, 16.
Nu erai departe de perioada în care erai timid.
Da, dar absolvisem deja „Gheorghe Asachi”. Pe atunci, la 17 ani absolveai deja școala. Vreau să zic că eu cânt de pe atunci. Când eram în ultimul an de școală, încercam să facem niște coveruri după Beatles, Rolling Stones, nu mai știu ce.
Înseamnă că aveai o cultură muzi-cală foarte vastă.
Păi, sigur că da, da. Deja eram un bun cunoscător al Cenacului „Flacăra”, al muzicii folk. Cântam din Alifantis, Șeicaru, Tudor Gheorghiu. Cenacul „Flacăra” ascultam, ce-i drept, pe ascuns. Deja în anii ’90 sigur că lucrurile au stat altfel. Și datorită fratelui meu, Mihai Țărnă, aveam cunoștințe muzicale. Datorită lui Mihai am început să ascult muzică rock. Eu mă uitam la fratele meu ca la un zeu și voiam să îl copiez, să fiu ca el. Și dragul de chitară tot de la el mi se trage. El avea niște prieteni cu care cânta la chitară. Și așa am învățat și eu primele acorduri. Nu era o chitară obișnuită. Era o chitară dăruită chiar de regretatul Pavel Bechet. O chitară pe care și acum o are Mihai la Paris. Și uite așa, fiind influențat de mediul în care am crescut, am ajuns solist, actor, director de teatru. N-aveam cum altfel. Mai ales că la noi în casă era un fel de „hub pentru poeți”. Vă explic de ce. Regretatul poet George Țărnea s-a dovedit a fi rudă cu noi. Și în anul 1989, a venit la noi. Încă era Ceaușescu în România, dar cumva lucrurile se dezghețaseră între România și Republica Moldova. Sigur că în anii ’88-’89 România era în dezastru. Dar nu știu cum a reușit omul ăsta să ajungă la noi. În apartamentul nostru din Ciocana, de pe strada Petru Zadnipru, veneau cam o dată la două zile Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Ion Ungureanu, Nicolae Dabija, Leo Butnaru și era prezent și George Țărnea. Doamna Zinaida Țărnă le întindea o masă mare și ei se așezau în jurul ei, vorbeau și fumau. Se consuma atunci multă cafea solubilă și țigări de marcă. Eu mă ascundeam, nu stăteam pe lângă ei. Ziua chiar ieșeam afară. Dacă am fi avut pe atunci telefoane mobile performante, aș fi avut azi niște fotografii de colecție.
Eram mic și sigur că nu mi-erau interesante discuțiile lor. Dar azi chiar aș vrea să mă întorc în timp și să ascult despre ce discutau titanii ăștia. Îmi amintesc cum, la un moment dat, fratele mi-a spus: tu îți dai seama cine sunt oamenii ăștia, care stau la noi aici, în sufragerie? Pe lângă poeți, veneau la noi și interpreți, cum ar fi Olga Ciolacu, Victor Socaciu, Tudor Gheorghe. De atunci am prins drag de poezii românești. Ador și azi cuvintele lui Stănescu: „Poezia românească nu este un fenomen. Poezia românească este un imperiu”. Este atât de mare, încât ai mult de călătorit prin ea. Așa am avut eu ocazia să îl văd și pe George Țărnea. În acel an, toamna, prin octombrie, l-am și petrecut înapoi în România. L-am încărcat cu de toate – cafea, țigări, conserve. Și-a luat și un televizor. În Moldova atunci se trăia un pic mai bine. Iar după ce a plecat, în decembrie a fost Revoluția. Nu ne-am mai văzut decât prin ’92, când am mers noi la el. Era în perioada de după Mineriade, totul părea gri, înghețat. Acum Bucureștiul e o adevărată metropolă, un oraș frumos.
Apropo de oamenii de cultură care veneau la noi, printre care erau și Doina și Ion Aldea-Teodorovici, nu mai știu dacă i-am pomenit. Îmi amintesc acum un moment, ei intrau cu toții încălțați în casă, mama nu le cerea să se descalțe când intrau în apartamentul 118. Dar după ce plecau, eu eram pus să dau bine cu aspiratorul. Și tare mă mai supăram. Le spuneam părinților: voi de ce le dați voie să intre încălțați? Eu înțeleg că-s mari personalități, dar totuși… Și de fiecare dată când îi vedeam cum vin seara, mă închideam supărat în camera mea, gândindu-mă: acuș iar trebuie să dau cu aspiratorul. Uite, amintiri din astea fantastice îmi vin acum. Mai ales că mă gândesc că, până azi, cam toți au murit. George Țărnea a murit în 2002.
Acum înțelegem mai bine de unde vine inspirația. Dar îți amintești ziua în care ați înființat Gândul Mâței? Prima zi? Cum a fost acea zi?
Nu țin minte exact. Dar am ales să fie ziua de 18 mai, când noi am avut primul concert cu public. Și chiar am câștigat 50 de lei din bilete. Bani pe care i-am împărțit cu băieții. Inițial era liberă intrarea. Dar când am văzut că vine așa multă lume, am pus 2 lei intrarea. Eram două trupe care concertau. Cea de-a doua nu mai există. Noi am rămas.
În ce an se întâmpla?
În ’96. Aici, în clădirea asta. În clădirea asta, în care înregistrăm interviul, în clădirea „Gintei Latine”, la începutul anilor ’90 erau două teatre. Teatrul „Alexie Mateevici”, al lui Andrei Vartic, și „Ginta Latină”. Și iată la etajul doi, unde e sala „Șcurea”, acolo ne-am făcut primul concert. Și ne-am înțeles cu băieții ca acea zi de 18 mai 1996 să fie ziua de naștere a Gândului Mâței. Eram patru persoane. Eu, Bogdan Dascăl, Dan Popov și Marcel Mișan.
Cum v-ați adunat? Cum v-ați ales numele?
Îl cunoșteam pe Dan Popov, aveam și cu Bogdan Dascăl experiențe mai vechi și ușor am legat o colaborare.
Ce vârstă aveați atunci?
Eu aveam 19 ani. Dar de pe când aveam 17 cred că am început să ne adunăm. Ne-am adunat și-am învățat împreună să cântăm din ce în ce mai bine. Inițial, eu eram la chitară bas și Bogdan era solistul. După acel moment de lansare, am fost invitați într-un proiect „Rock vagon” al lui Igor Cobâleanschi și Marin Turea, care a avut loc la Teatrul Verde. Am participat atunci la primul maraton rock. La maraton au participat și trupe rock lansate, afirmate, dar și începători. Dintre toți cei care au fost acolo cred că doar noi am rezistat în timp.
Și deja aveați și acest nume?
Da.
Cine l-a inventat?
Cred că Bogdan a propus și noi toți am acceptat. Deci, spunem că e o alegere comună, a noastră, a tuturor. Am zis atunci așa: până găsim un nume mai bun, acesta rămâne.
Cum și care a fost primul cântec cântat de tine, cu voce?
A, cu voce, tot acolo, în timpul primului concert. Bogdan nu putea să cânte piesele lente. Eu, care aveam experiență cu chitara de acasă, de la fratele meu, mai cântam. Nu aveam, să zicem, cine știe ce voce pregătită chiar de la început. Dar am cântat. Eu, apropo, primii trei ani de școală am frecventat ansamblul „Ciocârlia” la școală. Dar m-au dat afară.
De ce?
Pentru că, la un moment dat, eu și alți doi băieți cântam așa, doar dând din buze, fără a scoate vreun sunet. Și profesoara zice odată: „Stop! Toți tac, cântă doar ăștia trei”. Noi nu cântam, pentru că nu aveam voce. Și ne întreabă: „Ce căutați în Ciocârlia? Afară!” Eram foarte supărați, pentru că fetele noastre, care erau mai organizate, mai disciplinate, cântau la Palatul Național (pe atunci Palatul Octombrie), alături de mari cântăreți, ca Anastasia Lazariuc. Normal că ne doream și noi. Mai aels când le vedeam acolo fluturând din stegulețe.
Și mie atunci, iată, mi se zicea că n-am voce, dar vocea se dezvoltă în timp. Cântând mult înveți a cânta bine. Important este să ai auz muzical. Dar și auzul muzical se dezvoltă în timp. Doar exersând devii profesionist. De altfel, asta am învățat de la o colegă, de la Nelly Ciobanu. Ea îmi zicea mereu: cântă, cântă, cântă! Pentru un interpret e foarte importat să-și exerseze vocea mereu. Și eu asta am făcut. Ziceam că Bogdan nu putea cânta piese lente și atunci am făcut-o eu. E vorba de piesa Liberty, celebră la noi. Cineva spunea că ar fi preluată de la altcineva. Dar nu, e făcută sută la sută de noi, și muzica, și textul, totul am făcut cu băieții împreună. În timp, Bogdan a renunțat la voce și eu am preluat această poziție de solist al trupei pentru toate cântecele. Apoi s-a alăturat trupei Sergiu Rusu la chitară bas. După care a venit și Sergiu Iarik, chitaristul, apoi Valeriu Mazîlu. Și tot așa, de la an la an, lucrurile au evoluat. Din prima componență, cea din ’96, am rămas doar eu și cântecele noastre, care au făcut carieră, cum ar fi Liberty sau La Ciocana.
La Ciocana e de atunci? Din primul concert?
Da. Adică, s-a mai transformat în timp. Dar e de atunci.
Versurile sunt ale tale?
Versurile sunt ale lui Bogdan, dar împreună le-am adaptat. Noi am vrut prin acest text, care la prima vedere e doar un joc de cuvinte, să transmitem un mesaj despre acei ani și despre ceea ce se întâmpla în Ciocana. Eu am crescut acolo. Știu bine despre ce vorbesc. Era un cartier destul de periculos, cu mulți bandiți. În aceeași perioadă, adică chiar de la început, lucram și cu tatăl meu, Tudor Țărnă. El ne ajuta cu textele. El ne-a dat Requiem, care, după mine, este un text destul de profund. La Ciocana nu pretinde să fie profund. Dar e oglinda unui timp. Noi am fost primii dintre cei care au pus în muzică bilingvismul nostru, cu „catletele de porc” și altele. Am făcut o satiră. Poate, de asta eram ascultați. Am fost chiar și înainte de Planeta Moldova. Eu cred că de aici se trage și proiectul nostru „Grăiește moldovenește”. Acestui proiect chiar eu i-am dat numele. Țineți minte? Dumitru, tu cred că da. Se asculta seara.
Da, da, sigur. La radio. Era cea mai ascultată emisiune.
De la ora 12 la 2 de noapte. Era cea mai ascultată emisiune din toate timpurile. Era un fenomen. Noi am deschis cutia Pandorei, într-un fel. Noi am făcut asta pentru a arăta cât de penibil era să vorbim așa, de fapt. Dar efectul a fost invers. Era o emisiune cu interacțiuni în direct. Sunau ascultători cu comentarii și întrebării. Unul țin minte că a zis odată: „În sfârșit, vorbește cineva normal la radio, iaca, așa trebuie”. Și atunci m-am întrebat serios: ce facem? Dar Bogdan a mers cu proiectul mai departe. A imprimat „Grăiește moldovenește” pe casete, erau concerte, făcea texte pe muzică rusească. Cred că era pop, nu mai țin minte exact. El făcea un fel de coveruri pe muzică din „Grăiește moldovenește”.
Prin ’99-2000 noi eram foarte în vogă. Gheorghe Slobod și Ionică Drapel. Eu eram Ionică Drapel. Mda, ce timpuri. Și Nicu Timofte era cu noi. Nici nu mai știu cum ne adunam, pe atunci nu aveam telefoane. Doar niște bandițăi prin oraș aveau niște telefoane, parcă erau cărămizi, mai știi, Dumitru? Că Maria nu cred că le-a apucat. Erau foarte mari și mai aveau și o antenă pe care trebuia să o întinzi ca să poți suna. Ca la radio. Ce vremuri. Mda. Și când îmi amintesc că aveam 100 de dolari salariu. Și ăștia erau toți banii, Maria, înțelegi? Nu, chiar 50 de dolari. Și eram bogat. Bogat și fericit. Dar dacă spuneam cuiva că eu sunt din proiectul „Grăiește moldovenește”, nu mă credea nimeni. Toți știau cum arătăm noi, dar fără să ne fi văzut vreodată. Nu era atunci TikTok și toate astea. Acum, pe TikTok, oricine e vedetă.
Sunteți vedete și la 30 de ani distanță. Împreună cu Maria am organizat o tabără la Vadul lui Vodă, o tabără de scriere literară, și seara, după ce terminam lucrurile serioase, făceam discotecă pentru participanți. Dansam și pe piesele voastre. La Ciocana era pe repeat. Dansam cu toții cu foc. Iar asta se întâmpla în 2025. Cum îți explici, Nicu, că peste ani, un cântec compus de voi în ’96 rezistă și înflăcărează, iată, alte generații? Și în 2026.
Nu știu să dau un răspuns precis. Dar cred că e un fenomen în sensul frumos al cuvântului. Eu observ că publicul nostru a întinerit foarte mult. Acum vin la concertele noastre copiii celor care veneau la începuturi. Copiii primilor noștri fani. Cei care atunci când își duceau copiii la școală sau la grădiniță ascultau în mașină Gândul Mâței. Apoi, noi am fost tot timpul sinceri. Și cred că asta prinde la public. Și acești copii, când au crescut, și-au zis că da, chiar e bună această muzică. Să o ascultăm și noi. Eu cred că asta ne-a scos înainte. Faptul că am fost sinceri. Căci pe vremea noastră nu aveam pile. Nu aveam nici YouTube. Doar datorită radioului – Radio d’Or. Acolo, în niște condiții foarte modeste, am înregistrat patru piese. Apoi le-am difuzat la radio. Un rol important a avut pentru noi și clubul Black Elephant. Ne-au invitat o dată să facem un concert acolo. Datorită acelui club popularitatea noastră a crescut. Eram din ce în ce mai des chemați peste tot. Inclusiv în România. Dar noi nu de la această premisă am pornit. Noi nu am căutat să fim populari. Sau să dăm cât mai multe autografe, cum fac unii azi. Și nu zic asta cu răutate. Dar showbizul are și minusurile sale foarte mari. Noi am pus mereu accent pe calitate muzicală. Sunt multe trupe care n-au rezistat. Nici măcar muzica lor nu se mai cântă. Dar Gândul Mâței e încă pe val. Poate că anume de asta am și numit proiectul nostru aniversar „Fenomen”. Mă refer la proiectul pe care îl desfășurăm anul acesta, cu ocazia împlinirii a 30 de ani. De ce fenomen? Pentru că este muzică rock de autor. Muzica noastră sută la sută. Sigur că nu noi am inventat rockul, clar. Dar noi am inventat – și pot spune asta cu mâna pe inimă – rock de autor în limba română, pe teritoriul Republicii Moldova. Noi am fost primii. După aia, sigur că mulți au cântat: Accidentul, din păcate, doar o piesă avea. Cuibul două avea în limba română pe vremea aia. Formația Snails, exact la fel. Ei mult mai târziu au început să cânte în română. Eu, apropo, îi spuneam lui Lilian Severin că ei au cântece foarte faine. Ei cântă superb. Dar atunci când cânți în engleză nu prinde la toți. Dar de când cântă în română, lucrurile s-au schimbat. Chiar și eu îi ascult foarte des.
Și noi, la începuturi, aveam trei sau patru piese în engleză. Dar când am cântat La Ciocana, am înțeles că oamenii au nevoie să se identifice, să recunoască acolo cartierul, pe Mariana să o recunoască. Să spună: „Da, știu și eu, am fost și eu acolo, e și despre mine”.
Melodiile voastre chiar au prins la public. Publicul era reprezentat, cred, de oamenii care trăiau în acele vremuri cumplite, copleșiți de toată situația aceea. Toți erau nemulțumiți de ce se întâmpla. Și voi, cumva, prin cântecele voastre, ați împlinit niște așteptări. Nemulțumirea voastră a coincis cu nemulțumirea publicului. Și voi ați vorbit pe limba lui. Nicu, zi-ne, care ar fi momentul de vârf din cariera trupei, apogeul? Când ați simțit că toată lumea e la picioarele voastre? Și cu ce piese? Cum s-a întâmplat? Cu ce concerte?
Activitatea noastră seamănă cu niște valuri. Le pot spune chiar valuri. Primul val a fost începutul. Chiar lansarea. După aia, am avut o pauză. După acel succes, acea lansare în forță, au urmat niște turnee, care au reprezentat un nou val. Am plecat chiar și la Moscova.
În perioada 2003-2004 am fost invitați să cântăm acolo. Pe atunci Rusia era sau ni se părea cât de cât normală. Cel puțin, așa cred. Nu era, oricum, nebunia de acum. Eu nu fac parte din niciun partid politic, dar am o atitudine civică foarte serioasă și clară. Nu stau departe când se pune în discuție problema războiului din Ucraina. Îl condamn cu fermitate și deschid ușile teatrului nostru pentru evenimentele menite să arate solidaritatea noastră, a tuturor, cu poporul ucrainean. Eu sunt solidar și susțin Ucraina. Sunt sigur că Ucraina va învinge balaurul ăsta pe nume „sistemul rusesc”. Adică, nu se pune problema de a lupta cu poporul rus, care are și oameni care gândesc altfel. E vorba de a lupta cu un sistem, care după Al Doilea Război Mondial nu a fost distrus. Balaurul ăsta crește încă de atunci, după victoria asupra Germaniei. Nu voi uita niciodată vorba lui Boris Volosatîi, chiar dacă el e destul de controversat în ultimul timp, dar a zis că în Cel de-Al Doilea Război s-au întâlnit doi monștri. Dar iată, în anii în care mergeam noi cu concerte acolo, parcă părea cumva ok. Atunci noi am intrat în top 100 cele mai bune piese cântate în Rusia, cu piesa Письмо (Pismo/Scrisoarea) și asta ne-a adus iarăși public. După această nominalizare am avut câteva concerte mari în Rusia. A urmat un succes și acasă. Chiar nu știu de ce e așa – dacă ai succes undeva în afară, imediat te văd și cei de acasă. Am fost invitați la diferite festivaluri și evenimente după revenire. După aia am avut o perioadă bună prin România. Dar imediat trupa a scăzut. Asta s-a întâmplat după un neferit accident din 2008. Un accident de mașină. Nu a murit nimeni, dar au fost multe traumatisme. Colegii mei se întorceau de la Cluj, după un concert din cadrul TIF. Eu m-am întors acasă prin București, de aceea nu eram în mașină cu băieții. Dar pe ei i-a prins o ploaie pe drum, se formase polei și la o cotitură au făcut accident. Băieții au fost duși la spital. Unul avea brațul rupt, altul, o lovitură serioasă la cap sau picior. După acel accident, cam vreo doi ani trupa noastră și-a oprit activitatea. Și când am văzut că nu se mai întâmplă nimic de așa mult timp, i-am convocat pe toți și le-am zis că e foarte ușor de renunțat, e cel mai simplu. Dar de rezistat e cel mai greu, dar și cel mai important. Și așa ne-am mobilizat din nou. În 2014 am înregistrat un nou albun, iar în 2017 am trăit un nou apogeu, când am avut concertul de la Circ – „Gândul Mâței luminează Circul”. Am adunat acolo lume frumoasă și am dat din nou viață acelei clădiri, care este, după mine, unică în lume, cu forma sa așa extraterestră. Zici că e o farfurie zburătoare. Și totuși, prea puțin a fost luată în seamă de-a lungul timpului această clădire. Apropo, datorită nouă, proiectului „Gândul Mâței luminează Circul”, circul a atras investitori. În urma concertului nostru Uniunea Europeană a găsit bani ca să repare această instituție. Și eu sunt mândru că trupa noastră a contribuit la asta. Deși nimeni n-a crezut în proiect. Era ideea mea, gândul meu, dar nimeni nu a crezut că vom reuși să îl implementăm. Și iată că am reușit.
Bun, sigur că sunt multe alte concerte, poate că alții vor spune că altele au fost valurile noastre importante. Dintr-o parte mereu se vede mai bine. Dar sunt sigur de faptul că și anul ăsta suntem pe val. Mă refer la proiectul „Fenomen – 30 de ani Gândul Mâței”. Poate, anticipez o întrebare, poate că ați pregătit să mă întrebați asta. Dar eu spun reieșind din întrebarea deja adresată și voi spune că acest proiect a început pe 18 mai. Urmează și un turneu prin țară, prin mai multe localități – Bălți, Ungheni, Soroca, Cahul. Vom avea o serie de concerte, iar ultimul, care va încheia turneul și proiectul „Fenomen – 30 de ani Gândul Mâței”, va fi concertul de la Arena Chișinău, pe data de 19 noiembrie. Acolo vom cânta împreună cu o serie de prieteni de-ai noștri. O să cântăm împreună și o să ne amintim de piesele de odinioară. Și sigur că vom veni și cu piese noi. Vor fi piese pe care le vom cânta pentru prima dată la Arena. Chiar acum lucrăm la ele.
Ne poŗi spune un titlu al unei piese la care se lucrează?
Fata din film ar fi una.
Noi și cititorii noștri suntem primii care aflăm titlul unui nou cântec. Dar spune-ne, Gândul Mâței de ieri, din 1996, și Gândul Mâței de acum se deosebesc? Ce-a fost și ce este Gândul Mâței?
Păi, simt că lucrurile evoluează în timp. Nimic nu poate fi la fel cum a fost ieri. Nu știu cât ne-a reușit din ceea ce ne-am propus noi. În calitate de vocalist al trupei, dar și de lider am căutat mereu să fac proiecte de impact. Și mă bucur că în interiorul trupei avem mereu o comunicare destul de inteligentă și echilibrată. Repede luăm deciziile strategice, importante. Eu am reușit să le arăt băieților că toate propunerile pe care le fac, deciziile pe care le iau în calitate de lider al trupei sunt în folosul nostru. Nu vreau în niciun caz să fac rău acestei formații, care îmi este ca un copil. Care a crescut în ritmul său. Cu valuri, cum spuneam. Dar nu poți fi permanent într-un val sau pe același val, să fii permanent căutat, să fii solicitat, să fii în topuri. Nici nu trebuie să fii. Într-o zi, fiind cu băieții, am făcut o comparație și ei au zis că e foarte ingenioasă, legată de noi. Am zis că unele trupe de azi sau unii interpreți sunt ca berea proaspătă, rece, bună. Ai băut-o și imediat ai dus-o la toaletă. Dar noi, Gândul Mâței, noi suntem ca un coniac care stă undeva acolo, într-un dulap din casă, un coniac de vreo 25-30 de ani, pe care îl torni cu grijă, iei un gât și el se prelinge așa, încet, încet pe gât și… wow. Dar e ceva ce nu bei mereu. E o băutură selectă.
Eu cred că totul trebuie să fie dozat, dacă revenim la valuri și glorie. Noi am cunoscut multe etape în carieră. Am fost, cum spuneam, în creștere, apoi în descreștere. Și după aia merge o stabilitate. Mie îmi place să mă uit cum fac alții, ce fac cei mari, coloșii, cum ar fi Metallica. Metallica nu are nevoie de marketing. A fost suficient ca ei să scoată în vânzare bilete pentru concertele din turneul pe care îl fac prin Europa și biletele s-au vândut în două săptămâni. Concertul e peste un an. 60 de mii de bilete în două săptămâni s-au dus. Și nu ai voie să cumperi mai mult de 10 bilete per persoană. Iată, deci, așa arată showbizul la superlativ. Ei sunt un model pentru noi. Noi încercăm cu posibilitățile de aici să facem ceva. Să venim cu surprize pentru public. Pregătim, iată, o piesă cu The Motans. Gândul Mâței și The Motans.
Tot pentru concertul din toamnă, de la Arena Chișinău?
Da, pentru toamnă. Asta e așa, o mică informație. Piesa chiar acum e în proces de elaborare. O gândim, o scriem, ca pentru toamnă să o lansăm și să o prezentăm în concert.
O să mai fie niște colaborări, fea-turing, așa se numește în engleză, cu cineva. O să invităm câțiva vocaliști din alte trupe să cânte cu noi la acel concert aniversar din 19 noiembrie. Și sigur că e vorba de trupe rock, nu ne băgăm în altă parte. Totuși, nu va fi un simplu concert. O să fie un eveniment teatralizat. Dacă tot sunt din teatru, dacă tot sunt și actor, și director aici, la „Ginta Latină”, am zis să punem în valoare toate datele. Vom implica în acest proiect și actorii de la „Teatrul Fără Nume”. Poate, vom insera și niște video-uri făcute de și cu regizorul Mihai Țărnă. Vrem să facem ceva diferit de ceea ce se face în mod obișnuit în așa momente.
Apropo, ne-am propus ca până atunci să mai și filmăm vreo două videoclipuri la piesele noastre. Dar nu doar pentru piesele noi, dar și pentru cele mai vechi. Și prin asta, cumva, să reanimăm ceea ce înseamnă Gândul Mâței. Eu nu cred că există perioadă mai bună sau perioadă mai rea pentru o piesă sau alta sau pentru un produs nou. Există perioada când nu crezi tu că e binevenit să continui. Și energetic, și intuitiv o simți. Sigur că 30 de ani este un motiv de a ne relansa, de a mai povesti despre noi, de a povesti despre muzica pe care o facem, despre colectivul din care facem parte. Dar fără a uita că la granița noastră se poartă un război. Vom acorda atenție și rezistenței poporului ucrainean. Un popor care merită să fie admirat în primul rând pentru curaj și rezistență. Chiar zilele astea au fost niște atacuri groaznice. Noaptea trecută – 25 de morți. Dar acest număr poate crește.
Aveți și piese dedicate lor, ucrainenilor?
Nu avem piese dedicate, dar am putea să le dedicăm în contextul dat.
Le așteptăm și noi. Nicu, noi acum suntem la tine în birou. Aici luăm acest interviu, cu Maria Ivanov, aici purtăm acest dialog cu tine. Mă uit pe pereți și văd o chitară. E chitara la care cânți? Poate, la ea compui piesa despre rezistența ucrainenilor?
Nu, e chitara unui prieten, un fost coleg de școală. Noi am început să cântăm împreună. Am învățat să cântăm la chitară împreună, prin ’93-’94. Doar că el a abandonat muzica. S-a mutat în Germania. Înainte de a pleca, a zis că dă pe foc această chitară. Și eu i-am luat-o și am pus-o aici, ca decor. Sigur că dacă o duc la un meșter, mai poate fi folosită ca un bun instrument muzical.
Tu faci muzică și ne-ai spus la un moment dat că muzica ți-a influențat maniera actoricească. Sau teatrul ți-a influențat muzica? În ce relație se află muzica ta cu teatrul?
Una pe alta se influențează și se completează reciproc. Eu nu percep și nu concep muzică fără teatru. Nu poți crea atmosferă, stare fără muzică în teatru. La fel, fără teatru în muzică. E nevoie de un pic de actorie ca să poți să îți redai emoțiile pe scenă. Asta te ajută să pui accentul fix acolo unde trebuie. Și muzica, și teatrul au nevoie de un gând și de simțire. Eu am rămas profund impresionat de fraza lui Stănescu, care zicea că „Muzica este un răspuns, căruia nu i s-a pus nicio întrebare”.
Uite, ăsta e cel mai bun final pentru dialogul nostru. Perfect. Îți mulțumim! La mulți ani, Gândul Mâței!
Vă mulțumesc!
