Războiul din Ucraina e un mare rău
Adrian Niŗă: „Democrația, pacea, libertatea trebuie mereu apărate”
Dragă Adrian, vreau să-ți spun din capul locului că interviul nostru va fi legat de războiul din Ucraina. Tu ca filosof, între multe alte lucruri, ești pasionat și de relevarea corelației dintre timp și idealism, dar eu nu am să împing discuția în această zonă, ci către ceea ce se întâmplă (și ni se întâmplă) azi în lume, ajutat și de Leibniz, ale cărui opere le-ai îngrijit în limba română, care analizase și raportul dintre real și posibil. Oare ce ar fi trebuit să se întâmple în istorie ca acest război, început în 2014, prin ocuparea Peninsulei Crimeea, să nu aibă loc?
Filosofii se ocupă, într-adevăr, de multe aspecte abstracte ale existenței. Teme cum sunt binele, adevărul, dreptatea, fericirea și multe altele sunt văzute din perspectivă teoretică, în sensul de a vedea care este natura lor, cum le putem înțelege și cum le putem folosi. Dar dincolo de aceste aspecte abstracte, filosofia are și o importantă latură practică, deoarece viața noastră implică relații între oameni. Or, dimensiunea aplicativă, practică este cea care face să avem înțelegeri (poate, valoroase, poate, pertinente) ale unor teme cum sunt cele din jurul războiului. Voi folosi ca punct de plecare câteva idei leibniziene. Ocuparea Crimeei ar fi putut, într-adevăr, să nu fi avut loc; dacă dorințele de expansiune ale dictatorului de la Kremlin ar fi fost altcumva potolite, poate că nu ar fi ocupat Crimeea. Problema este însă următoarea: dacă ar fi fost altfel, adică, dacă Rusia nu ar fi ocupat Crimeea în 2014, această situație ar fi avut loc în altă lume; această altă lume ar fi fost, poate, fără ocuparea Crimeei, dar cu ocuparea altui stat; poate, fără război în Ucraina, dar cu război în alte state.
Legat de acest aspect, eu voi fi la fel de optimist ca și Leibniz și voi susține că lumea noastră este cea mai bună dintre toate lumile posibile. Chiar dacă are războaie, dictatori odioși ca Hitler, Stalin, Ceaușescu, Putin etc., toate celelalte lumi posibile (care există în intelectul divin) sunt din ce în ce mai rele, mergând, cantitativ, de la o mică răutate spre rău infinit, în jos.
Leibniz ne propune să ne imaginăm lumile ca pe o piramidă, cu vârful în sus și cu baza în jos, la infinit. Lumea din vârf este cea mai luminoasă, căci este și cea mai bună, apoi, mai jos, este o lume mai puțin bună, mai jos – o lume și mai puțin bună și așa mai departe, la infinit.
Nu cred că Leibniz este departe de adevăr când susține această teorie: noi vedem războaie, suferințe, boli etc. dacă ne concentrăm pe jumătatea goală a paharului lumii. Dar dacă vom privi jumătatea plină, vom vedea că lumea noastră este plină de dragoste, de bunătate, dreptate, de fapte înduioșător de bune și de frumoase. Optimismul leibnizian ne îndeamnă să privim spre partea plină a paharului, tocmai pentru că suntem oameni, adică ființe spirituale. Nicăieri în lume nu mai există așa ceva, nimeni și nimic nu este mai presus de om ca ființă spirituală, în sensul acesta, în acest context.
Se va spune că omul este crud, probabil, cel mai crud și mai violent dintre toate ființele pământului; pesemne, este adevărat. Milioane de ani în care strămoșii noștii au luptat pentru a supraviețui – ca noi, azi, să trăim – i-au făcut să fie cruzi, sălbatici, răi, criminali, ucigași (nu numai de animale) și așa mai departe. Latura biologică din ființa noastră nu poate să fie băgată sub preș.
Dar, din nou, cu toate acestea, omul este cea mai minunată ființă din toate câte există; deși sunt milioane de specii de animale, niciuna nu este la fel de bună, de înțelegătoare, de frumoasă, precum este omul.
În una dinte lucrările sale, Leibniz încerca să descopere și originea răului. Războiul din Ucraina e un mare rău. De unde își trage rădăcinile?
Într-adevăr, războiul din Ucraina e un mare rău, iar Putin și ciracii lui sunt nu numai invadatori, dar și criminali odioși. Faptul că Putin este, pentru europeni, chipul răului absolut nu trebuie să ne facă să uităm că există războaie, crime, nenorociri și în alte locuri de pe planetă.
Care ar fi originea răului? Poate, faptul că acest dictator a vrut să dea de lucru industriei militare și să încerce să facă Rusia o putere mare, cum era URSS (poate, chiar în aceleași granițe), ar putea fi o explicație, un fel de origine a răului.
Problema, pentru mine, ca filosof, este de altă natură: ce putem spune despre rădăcinile filosofice ale răului? Ca să vedem un răspuns, trebuie să ne amintim că valorile sunt bipolare, adică au un fel de latură pozitivă și o latură negativă; în cazul de față, ne referim la bine și la rău. Din această perspectivă, nu se poate izola în mod absolut răul; el trebuie văzut mereu în corelație cu binele; chiar și numai dacă ne gândim la faptul că apreciem un bine mai mic, dar care, văzut în alt context, este rău.
Să ne gândim la o scară a binelui, cu trei trepte: bine, mai puțin bine, și mai puțin bine. Vedem cum ultima treaptă este un bine dintr-o perspectivă și este rău din altă perspectivă. Chiar și treapta a doua, în raport cu prima, apare ca fiind ceva rău.
Ce vreau să spun cu asta? Războiul din Ucraina ne deschide ochii să fim mai atenți la educația copiilor, să prețuim pacea și libertatea, să înțelegem să apărăm societatea democratică etc. Deși generația noastră nu a cunoscut războiul și niciodată nu ne-a trecut prin cap, ca europeni, că vom trăi un război, avem nevoie să înțelegem că disputa, conflictul este unul din izvoarele dezvoltării. După Heraclit, războiul trebuie văzut nu numai în sens distructiv, provocator de suferință, dar și în sens constructiv, pentru că el va contribui la dezvoltarea societății. După el, propriu-zis, nici nu ar mai fi lumea dacă nu ar exista războiul; armonia din lume se naște tocmai din tensiunea dintre cele două părți aflate în tensiune.
Marii filosofi ai lumii, preocupați cu precădere de metafizică, oare au vorbit în operele lor și despre război? Ce ne-ar putea spune filosoful Adrian Niță despre războiul de azi din Ucraina?
Există, într-adevăr, multă teorie cu privire la război. De la Sun Tzu și Confucius, Heraclit, Hugo Grotius, Puffendorf, Leibniz ori Descartes și până la Carl von Clausewitz, literatura dedicată acestui fenomen uman este impresionantă. Pentru mine, altceva este important, și anume că văd războiul ca un fenomen legat strict de epoca rațiunii. Cum această perioadă a evoluției omului stă să se încheie, cred că numai prin depășirea ei putem accede la ceva nu atât fără conflicte și războaie, dar, cel puțin, fără conflicte sângeroase. Am în vedere epoca spiritului. Războiul din Ucraina trimite, per a contrario, în mod foarte pregnant, la ceea ce eu numesc epoca spiritului: războiul ne face cu asupra de măsură să fim mai empatici și mai înțelegători – în sensul epocii spiritului.
Ca să schițez diferența, să ne gândim la război în sens de număr de militari, cantitate de arme, număr de tancuri sau avioane, aprovizionare, comunicații sau logistică. Toate acestea sunt aspecte raționale, cantitative, măsurabile, observabile. În același timp, războiul din Ucraina înseamnă și compasiune pentru victime și pentru familiile lor, înțelegerea aspectelor umane, cum sunt frica, suferința, dragostea de patrie, sacrificiul, iubirea, compasiunea, empatia etc. Aspectele spirituale ce decurg dintr-o asemenea experiență umană sunt de văzut pe alt plan, mai sus, mai abstract, dar nu mai puțin important decât aspectele cantitative, raționale.
În sens spiritual, am putea să îl facem pe Putin să înțeleagă suferința provocată ucrainenilor și familiilor lor, dar și spaima provocată europenilor și lumii ca întreg. În caz că el va înțelege această experiență spirituală, poate, va accepta să oprească acest odios, crud și inutil război.
Rusia a dat lumii o mare literatură: Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Pasternak, Soljenițân, Mandelștam, Bulgakov și mari filosofi precum Berdeaiev, Soloviov și mulți alții, dar tot Rusia este și țara invadatoare. Întrebarea mea e: cum oare marea cultură rusă nu a putut face imposibil acest uriaș masacru? Și dacă nu l-a putut opri, la ce mai e bună cultura?
Cultura este întotdeauna bună. Indiferent dacă se văd sau nu rezultatele acesteia. Cultura suntem noi, nu este ceva pus pe raftul unei biblioteci, la care am putea privi, cu uimire sau mândrie. Fiecare dintre noi este făcut de și din cultură, așa cum am demonstrat în Membranele înțelegerii, ca și cum ființa noastră ar fi urzită nu numai din celule, cromozomi sau nervi, ci și din poezii, filme, cărți, opere și simfonii.
De ce spun asta? Ca să supralicitez? Ca să-i ridic în slăvi pe creatori? Nicidecum; după mine, omul este o ființă spirituală, în sensul că are spirit, așa cum are intelect, ambiție, voință sau imaginație. Or, spiritul este cel care ne face eminamente să fim ceea ce suntem, adică să fim oameni.
Cineva poate obiecta și spune că o persoană cum este Putin (sau alt dictator) nu pare să fie în aceeași barcă, a spiritului; mai degrabă, ar fi într-o luntre a suferinței, cruzimii și răutății. Nu spun că nu este corectă observația. Dar avem nevoie să ne plasăm puțin diferit, în alt plan, ca să observăm ceva interesant. Mă refer la faptul că orice om este făcut și din carne, nervi, sânge etc., dar și din idei, poezie, cultură etc. (cum am spus mai sus). Cred că unii oamenii au mai multă carne și mai puțină poezie; alții au mai mulți nervi și mai puțină empatie. Iar dacă vom continua, pe linia lui Leibniz, în jos, vom găsi, la unele niveluri, oamenii mai degrabă răi și meschini, odioși și criminali, infinitezimal de puțin buni, empatici și înțelegători.
Cultura este bună tocmai pentru că există frumusețe în lume; deci, ea nu numai crește cantitatea de frumusețe și de bunătate a lumii, așa cum o fac romanele lui Cărtărescu, Vancu, Crudu, dar ne face pe toți să avem capacitatea să vedem frumusețea și bunătatea – chiar și acolo unde este foarte mică.
Spuneam că omul este o ființă spirituală; vorba asta nu trebuie înțeleasă strict în sensul că omul este o ființă culturală; omul este o ființă culturală, dar este și ceva mult mai mult decât atât; este o ființă înțelegătoare, căci este singura ființă din toate lumile, din toate universurile și multiversurile posibile care înțelege să fie bun, drept, frumos sau corect.
În interviurile pe care mi le-au acordat unii scriitori ucraineni, au vorbit și despre faptul că acest război a demonstrat că cea mai mare parte dintre instituțiile create după Cel de-Al Doilea Război Mondial, cum ar fi ONU sau altele, și-au demonstrat ineficiența și inutilitatea în apărarea democrației. Oare omenirea nu ar trebui să inventeze niște instituții mai eficiente?
Războiul înseamnă bani, economie, mii și milioane de euro ce merg în economia de război. În mod cert, instituțiile care au menirea de a veghea la pacea mondială se află într-o profundă criză. Nu se poate ca o țară să fie și actor, și judecător (Rusia, în Consiliul de Securitate, nu poate acționa împotriva Rusiei, care a atacat neprovocat Ucraina).
Nu știu dacă un organism cum este cel propus recent de Trump este mai eficient, dar în mod clar ONU ar putea să se reforneze astfel încât să răspundă rapid la orice problemă legată de pacea mondială; este nevoie de modificări ale Cartei ONU, de modificări ale legislației organismelor, agențiilor sau instituțiilor mondiale, astfel încât să reușească să oprească orice conflict militar.
Înclin să cred că vom avea noi instituții în momentul în care omenirea va avea contact direct cu civilizații extraterestre; cum acest eveniment este posibil să se petreacă peste un timp mai îndelungat, mă tem că viitorul omenirii se află în pericol; oricând, un lider inconștient ar putea declanșa un război nuclear ce ar conduce la sfârșitul omenirii (la ora actuală, arsenalul nuclear permite distrugerea omenirii de o mie de ori); cu alte cuvinte, chiar și a mia parte a arsenalului nuclear, folosită de un lider dezaxat, ar conduce la dispariția omenirii.
Tot legat de instituții, omenirea trebuie să aibă o discuție foarte importantă cu privire la valori: contăm sau nu contăm pe democrație, stat de drept, drepturile omului etc., așa cum aveam în Uniunea Europeană? Întrebarea este importantă tocmai pentru că o mare parte a omenirii nu apreciază, nu aderă la aceste valori. În aceste condiții, orice instituție internațională (inclusiv ONU), dacă nu are clarificate aceste aspecte, va ajunge, mai devreme sau mai târziu, să se învârtă în jurul cozii. Nu i se poate cere lui Putin să respecte drepturile omului în Rusia, căci în această țară numai se pretinde că drepturile sunt respectate, în timp ce, zilnic, sunt încălcate în modul cel mai barbar. Putin și alții practică un dublu limbaj, un dublu comportament; deși susțin că apără drepturile omului sau democrația, de fapt ei fac exact pe dos. Acest gen de comportament îl cunoaștem foarte bine noi, cei care am trecut prin comunism.
Vreau să subliniez cu putere că, indiferent ce gen de societate democratică se susține că există, instituțiile internaționale (ONU, inclusiv) ar trebui să poată funcționa în cele mai bune condiții. Normele din legislația internațională, sau din Carta ONU, ar trebui să fie îndeajuns de clare și explicite și, simultan, de generale, astfel încât liderii chinezi, ruși etc. să poată adera la ele.
Ajungem din nou la probleme filosofice, adică la problema bine–rău. Poziționarea liderilor politici față de aceste aspecte filosofice este deosebit de importantă, iar de aici vedem cât de importantă este educația. Pentru ca liderii de mâine să fie adepți ai binelui, dreptății sau democrației, este obligatoriu ca elevii și studenții de azi să învețe aceste aspecte. Cazul Moldovei este, din acest punct de vedere, deosebit de interesant: nu se fac cursuri de filosofie nici măcar la liceu, cu atât mai puțin la gimnaziu. Prin urmare, ar trebui ca elevii să fie pregătiți la cursurile de educație civică (educație pentru societate) pentru stimularea simpatiei, grijii și compasiunii pentru celălalt, să cunoască drepturile și îndatoririle de cetățean, să înțeleagă importanta relație dintre libertate și responsabilitate etc.
Se va schimba cultura – inclusiv filosofia – după această conflagrație?
Cred că se vor schimba multe lucruri în lume odată cu încheierea războiului dus de Putin. Una din cele mai importante idei este că democrația, pacea, libertatea trebuie mereu apărate; chiar dacă ne naștem liberi, avem nevoie să acționăm permanent pentru valorile democratice. Copiii, din România sau Moldova, născuți după 1990 au apărut într-o societate democratică, dar chiar și ei trebuie să conștientizeze că democrația este firavă, ca și cum ar fi un fir de păr, care se poate rupe foarte ușor; chiar dacă adesea este plictisitoare, pentru energia debordantă a tineretului de azi, democrația în care te plictisești este de preferat unei tiranii în care ai impresia că există dinamism.
Al doilea aspect este legat de epoca rațiunii. După mine, rațiunea a fost necesară și importantă pentru omenire începând cu secolul al XVII-lea. Rațiunea a adus avântul științei, l-a pus pe om în centrul lumii, a contribuit la secularizare și laicizare etc. Așa se face că valențele ei constructive au funcționat bine un secol, poate două, după cum am demonstrat în cartea mea Epoca spiritului. Dar apoi, încet, încet, rațiunea nu a mai putut ține pasul cu evoluția lumii. Rațiunea a început să facă rău, să se îndrepte împotriva omului – dacă pot avansa această imagine. Imensele abuzuri făcute în numele rațiunii, inclusiv crime și războaie, au adus multă suferință în lume.
După mine, depășirea epocii rațiunii trebuie să se facă cât mai repede și în mod conștient, asumat, constructiv. Adică, cu ajutorul simțurilor, intelectului, judecății, rațiunii și al tuturor facultăților omenești, este nevoie să înțelegem că avem nevoie să trecem la epoca spiritului. Așadar, nu numai cultura sau filosofia se vor schimba, ci lumea: lumea în sens de cosmos (cum o credeau strămoșii noștri greci și latini), precum și lumea în sens de univers (cum o credeau strămoșii noștii moderni) trebuie să pășească mai departe spre lume în adevăratul sens al cuvântului, după cum arăt în Lume și timp (cea mai recentă lucrare a mea, aflată în curs de publicare): mileniul trei, sau cel puțin secolul al XXI-lea, are nevoie să fie al spiritului sau nu va fi deloc – iar aici mă raliez lui André Malraux.
Mă despart de marele filosof francez în sensul că nu țin să subliniez aspectul religios, mistic al spiritului și spiritualității. Poate exista o spiritualitate care nu este mistică; iar aici fac trimitere, pentru a mă delimita, la legătura foarte puternică, în majoritatea religiilor lumii, ce există și se practică între spiritual și mistic, pentru a se pune în evidență legătura puternică, dar tainică, ascunsă și directă cu Dumnezeu. După mine, experiența spirituală nu are nevoie să fie obținută exclusiv prin meditație, rugăciune, post, astfel încât să se ajungă prin extaz mistic la o relație cu Dumnezeu.
Propun deci să vedem spiritul drept o facultate asemenea imaginației, judecății, speculațiunii etc., astfel încât produsele, roadele spiritului să fie înțelegerea, empatia, dragostea pentru ceilalți, sacrificiul (dacă este să vorbim strict de războiul din Ucraina) etc.
Vedem cum asocierea dintre sfârșitul războiului și era spiritului va putea aduce omenirii o lume nouă, o lume în sens propriu, care nu mai este nici cosmos, nici univers. Ajunși aici, vom fi întrebați: dacă nici teologia, nici știința nu mai apar în prim-plan, atunci ce anume ar pro-pune epoca spiritului? Care este valoarea centrală? Care este disciplina centrală? Răspunsul pe care îl propun este că disciplina centrală nu mai poate fi nici teologia, nici știința; epoca spiritului susține să ne centrăm pe etică. Așadar, din punct de vedere valoric, trebuie se depășim atât frumosul (central pentru greci și latini), cât și adevărul (fundamental pentru moderni) și să ajungem la bine.
Tu, ca filosof, ce crezi că ar trebui să se întâmple în lume ca să se termine războiul?
Ca orice, și războiul are un sfârșit; nu poate dura la infinit. Fie intervine ceva în spiritul rusesc, fie în spiritul altor lideri puternici ai lumii, fie instituțiile internaționale își vor fi găsit adevărata menire, deci, oricum ar fi, războiul acesta nedrept va ajunge la final.
Înclin să cred că pe termen mediu avem nevoie de cultivarea înțelegerii și empatiei, așa cum pe termen lung, prin educație, omenirea are nevoie să cultive valorile democrației, libertății, păcii. Uneori, credem că este simplu să militezi pentru pace sau să cultivi valorile înțelegerii și empatiei. Problema este că mereu motorul schimbării ajunge la conflicte, eventual războaie, pentru ca societatea să progreseze, vorba lui Heraclit. Omul ca ființă spirituală nu trebuie văzut ca o legumă, adică o ființă ce nu are emoții, care nu se bucură, nu se întristează sau care nu iubește (așa cum vedem, ca exemplu, în unele din romanele lui Houellebecq). Un fel de om robotic (cu atât mai puțin, cyborg) nu este răspunsul căutat în sens spiritual; omul viitorului are nevoie de emoții și sentimente la fel de mult precum are nevoie de judecată sau rațiune. Din acest punct de vedere, spiritul nu elimină, ca să spun așa, rațiunea, ci o completează, contribuie ca omul să fie, în secolul al XXI-lea, un om înțelegător.
