Există o metaliteratură imensă despre opera lui Mircea Eliade. Ca să vii cu ceva nou în exegeza eliadescă este foarte dificil. O interpretare remarcabilă în contextul dat ne oferă Nadejda Ivanov cu volumul Mircea Eliade. Oglinzile arhetipale ale erosului (Chișinău, Editura Epigraf, 2022, 232 p.), centrat pe analiza stării de androginie. Amplu documentate, nuanțate și coerente în linia magistrală a demonstraţiei, rezultatele obţinute probează luarea în stăpânire a bogatei bibliografii de referință și a operei alese pentru cercetare. În compartimentul Mitul androginului în proza lui Mircea Eliade se examinează conceptul de „unitate primordială” la Eliade, istoricul problemei „animus‑anima”, se urmărește atât dosarul receptării operei eliadești, cât și studiile academice fundamentale ale filozofului, în care se reflectă traseul ideatic al conceptualizării termenului de androgin, unitate primordială și suportul științific al psihanalistului elvețian Carl Gustav Jung.
Pornind de la studiile Mitul reintegrării și Mitul androginului, autoarea demonstrează apropierea psihanalizei jungiene de antropologia eliadescă, realizând, prin urmare, o hermeneutică inedită a semnificațiilor spirituale și psihice ale personajelor, imaginilor și simbolurilor din proza lui Eliade. Se știe că imaginea omului care se desprinde din opera lui Carl Gustav Jung întrece cu mult imaginea omului în viziunea lui Freud. Jung nu‑l continuă pe Freud, el nu concepe omul ca o ființă instinctuală refulată, dând prioritate instinctelor sexuale, ci îl consideră în toată complexitatea sa de ființă culturală. Lărgirea conceptului de inconștient, de la inconștientul „ladă de gunoi”, însumare a tuturor conținuturilor refulate, la inconștientul „sediment al tuturor experiențelor ancestrale” și totodată „obârșie a tuturor creațiilor umane trecute și viitoare”. Inconștientul în prima sa ipostază (freudiană) capătă la Jung denumirea de „inconștient personal”, în timp ce a doua ipostază, mult mai generoasă, a inconștientului este numită „inconștient colectiv”.
Inconștientul colectiv are, prin natura sa, anumite „dominante” care își regăsesc expresia în anumite reprezentări, anumite imagini. Pe acestea Jung le numește „arhetipuri”. Pe lângă aceste două concepte fundamentale noi, Jung aduce înnoiri și altor concepte. În legătură directă cu subiectul în discuție, Nadejda Ivanov apelează la un aparat categorial adecvat temei și problemei investigației (arhetipuri, noțiuni, miteme, modele mitologice): animus‑anima, sacru‑profan, eros mistic, androgin, dualitate primordială, Marea Zeiță/ eternul feminin, devenire în Marele Tot, descensus ad inferos și regressus ad uterum, concidentia oppositorum, identitate și alteritate etc. Din acest unghi, și re‑interpretarea inedită, originală a romanelor Maitreyi, Nuntă în cer, Domnișoara Christina, Noaptea de Sânziene. Autoarea apelează la o concepție care a avut o influență uriașă asupra tuturor aspectelor gândirii din secolul trecut și a marcat puternic o bună parte din proza lui Mircea Eliade.
Hermeneutica arhetipală oferă perspective inedite și surprinzătoare în revelarea latențelor mai cu seamă în romanul total Noaptea de Sânziene; adevăratul roman și cel mai bun, în Noaptea de Sânziene, este cel mistic. Mistic și erotic. Într‑o nouă lumină apare și drama unor tineri intelectuali care vor să învingă condiția existențială și să trăiască în alt timp și după alte reguli. Drama lor s‑ar putea formula cu o propoziție din Camil Petrescu. Căci, cum s‑a observat, în loc de idei, personajele lui Mircea Eliade „văd mituri”. Vor să vadă mituri, să se inițieze în mistere, să cunoască miracole, să intre în ritmurile cosmice, în Marele Tot. Meritul Nadejdei Ivanov stă în aplicarea ingenioasă a instrumentelor oferite de psihologia abisală a lui Jung pe proza lui Mircea Eliade, care poate fi considerată un model de căutare și recunoaște‑ re a dualității profunde psihice umane.
Dublul, cum se știe, este omul însuși, creație a Divinității care este imago Dei, pentru că fiinţa umană intră în comunicare cu modelul divin. Dumnezeu este ultima referință a ființei umane întinse către celălalt. În acest sens, și Paul Ricœur accentuează ideea creării omului după un model celest: „omenirea este după chipul lui Dumnezeu, Dumnezeu după chipul omenirii”, o întrepătrundere misterioasă, după cum se observă și în Corinteni (3, 18).
În Scenarii inițiatice ale erosului în proza fantastică, fragment, de altfel, de un interes maxim, autoarea analizează formarea unui spațiu utopic din romanele fantastice Șarpele și Domnișoara Christina, dar și din alte proze scurte eliadești, din perspectiva adiționării celor două lumi ale masculinului și femininului, „anima‑animus”, într‑un Sine comun. „… Drumul spre Centru, constată autoarea, anima se dedublează, fiind reprezentată prin două imagini contradictorii. Una simbolizează Orfeul psihic, iar cealaltă – vocea feminină înfricoșătoare.
Personajele masculine, astfel, plătesc pentru neascultarea instinctului feminin originar și alegerea animei ispititoare cu rătăcirea lungă și obositoare în realitatea onirică. În acest context, erosul simbolizează principiul arhetipal al unificării contrariilor. El are puterea divină de abolire a contrariilor de animus și anima în cadrul psihic al personajului, mijlocind atingerea Întregului” (p. 148).
Astfel că, în urma investigației detaliate și bine argumentate, Nadejda Ivanov ajunge să definească sacrul ca pe o trăire proprie lăuntrică, înțeleasă ca o metamorfoză în urma confruntării cu inconștientul. Autoarea analizează drumul spre Centru al personajului‑neofit, Allan, însoțit de Maitreyi. Iubita, înzestrată cu darul instinctual al sacrului, face conexiune cu rezervorul arhetipal, cu inconștientul colectiv, interpretând semnele și imaginile iraționale ieșite în calea iubitului.
Aceeași dialectică intimă a contrariilor primordiale este aplicată și în analiza pe romanele Noaptea de Sânziene și Nuntă în cer. Problema identității și alterității, spectrele personajelor dedublate reprezintă, de fapt, structura dualistă a ființei primordiale și manifestările ei în cadrul spațiului cotidian. Autoarea demonstrează cu argumente irefutabile că femeia iubită, Ileana, ajustează cele două polarități din interiorul bărbatului la nivelul Centrului ființei și le deschide calea către profunzimile ființei, către totalitatea Sinelui. În concluzie, noul studiu oferă o gamă de interpretări coerente și originale asupra prozei eliadești în măsură să aprofundeze înțelegerile și să stimuleze noi interogaţii asupra subiectelor abordate.
