Iluzia Popescu este o antologie de versuri semnate de Alexandru Constantin Popescu, apărută postum, în noiembrie 2024, la Editura Junimea, îngrijită de scriitorii Dumitru Crudu şi Şerban Axinte. Cartea are trei părți a câte 26 de poezii. Deloc întâmplător acest număr. Un număr ales chiar de autor. Şi‑a împărțit poeziile şi zilele în 26. Căci la 26 de ani nu l‑a mai lăsat pe Dumnezeu să aleagă, a ales el când să plece din viață, după cum ne‑a şi prevenit: „dar eu o să decid singur când o să‑mi/ trag un glonț în cap cum a făcut/ Hemingway/ sau poate o să‑l las pe Dumnezeu să/ decidă/ în locul meu/ nu ştiu […]” (p. 48).
Această carte a durerii, care are pe coperta a treia un poem inspirat de fiica mea, Alexandra, este construită în jurul a două teme fundamentale: viața şi moartea. Sensul vieții şi sensul morții, asta îl preocupă pe eul liric. Care e linia de demarcație dintre cele două, pare să se întrebe, ce are în plus viața față de moarte din moment ce „arătăm caraghios vii, arătăm caraghios/ şi morți”? Problemele abordate sunt disecate într‑o serie de motive literare recurente în toate cele trei capitole ale cărții: motivul mormântului, al sicriului, al singurătății, al sărăciei. Iar câmpul lexical cu care operează se încadrează în arii semantice foarte sumbre. Arareori apar termeni contradictorii, precum: iubirea, lalele roşii, flori de cireşi, care parcă vin să aducă o umbră de speranță, dar aceasta se risipeşte foarte repede. Iubirea, de exemplu, nu aduce vindecare, e şi ea motiv de suferință: „iadul s‑a mutat în sufletul meu,/ şi tu nici măcar nu‑mi răspunzi la mesaje/ nu e nicio diferență între a te îndrăgosti/ şi a ucide” (p. 19). Încearcă să se agațe de iubire pentru a supraviețui sentimentului de gol, dar asta nu‑l ajută. Ioana Stăncescu spunea, la lansarea cărților sale la Chişinău, că atâta timp cât ai ce aştepta, ai pentru ce trăi. Or, în cazul personajului din această carte se pare că aşteptarea a devenit insuportabilă, enervantă: „îmi verific obsesiv/ telefonul/ îmi e frică că n‑o să reuşesc/ bat cu pumnii în poarta/ ospiciului” (p. 29).
Tensiunea din antologie creşte de la un grupaj de versuri la altul, permițându‑ne să distingem trei fațete ale personajului poematic, care conturează complexitatea personalității sale. În prima parte, carne și nerv, vedem un eu liric resemnat, preocupat de toate problemele pe care le abordează în carte, dar resemnat, uşor apatic, ia poziția unui observator: „Îmi lipesc fruntea de amintirile pline/ de lumină în autobuzul oprit/ în vama Sculeni zbiară o capră/ s‑a încolăcit cu funia de stâlp/ şi zbiară întruna/ cineva a vrut să treacă vama fără/ să declare capra e doişpe/ noaptea/ mă sufoc şi asta e toată viața mea” (p. 28). Avem aici o constatare a singurătății într‑o mulțime de oameni care îl sufocă. În a doua parte a cărții, Ca două jaluzele peste ochi, distingem un personaj liric revoltat, supărat pe toată lumea şi pe sine: „tu nu ştii că fiecare îşi alege propriile/ unelte de tortură/ aşa că nu râde ca prostul/ râzi de cei care fac sacrificii/ râzi de cei care renunță la multe/ nu mai râde ca un ignorant/ fiecare îşi alege propriile suferințe/ pe lângă cele comune/ nu râde zeflemitor/ nu‑mi mai spune ce să fac […]”. Revolta eului liric creşte de la un poem la altul şi sfârşeşte prin a se detesta pe sine, incapabil să facă ceva pentru a schimba mersul lucrurilor, pentru a se schimba pe sine, pentru a se face auzit, căci nimeni nu îl înțelege, doar un cal, un cal care râde de el, nici măcar el nu se mai înțelege pe sine: „Eu nu te înțeleg, nu te înțeleg./ Ai 26 de ani şi eşti o sârmă ghimpată” (73).
În a treia parte, Iluzia Popescu, cunoaştem un personaj profund disperat, doborât de presiunea societății, de lipsa unei perspective de viitor, de sărăcie. Iată un pasaj reprezentativ: „Balanța cardului arată zeroooo./ Buzunarele sunt gooaaaleeeeee./ Portofelul e goooool./ Sufletul e pustiuuuuuuu./ Ce coincidență!/ Lângă catedrală încă se mai vând flori” (p. 84). Deşi este supărat pe lume, e dominat de grija pentru gura ei. De mici creştem cu această convingere că trebuie să corespundem anumitor standarde sociale. Să nu ajungem cumva subiect de discuție. Eul liric este atât de marcat de nevoia de a corespunde, de a nu dezamăgi, atât de expus acestei presiuni, încât îl preocupă şi felul în care va arăta în sicriu: „[…] şi totuşi încă ți‑e frică de ridicol,/ ți‑e ruşine de aia şi de cealaltă,/ ți‑e ruşine că o să arăți ca naiba în sicriu,/ că cei care te‑au cunoscut o să te privească cu dispreț […] (p. 100). Toată cartea pendulează între viață şi moarte, astfel încât personajul ajunge să nu mai ştie cine este – „un sac de box” sau „un împărat” (p. 90). O carte care taie respirația.
