Patimile după Iov de Val Butnaru este un roman dinamic, complex, care te prinde chiar de la primele pagini. Limbajul este adecvat timpului desfășurării acțiunilor și accesibil cititorului cult, chiar dacă mă „speriase” cineva cu „vocabular greoi”.
Foarte inspirate sunt atât prenumele personajelor, cât și poreclele serioase și haioase în același timp: „Ioan/ Dimitrie/ Toma/ Petra/ Alexie/ Sebastian/ Mitru… Unirea Principatelor”, „Iorgu/ Andrei/ Pintilie/ Ruslan Pur‑și‑simpu”, „Dă‑mă‑sare”, „Iacob Hopa‑i‑lele” etc.
Petra – fata‑de‑pe‑prispa‑casei – este punctul de reper la care se întorc toți cei din neamul sfâșiat de toate regimurile care s‑au perindat prin Basarabia. Tot ea este înțeleapta neînțeleasă, dar atât de înțelegătoare a necazurilor care aveau să ciobească Satul Bisericuța – inima tuturor evenimentelor romanului, prin arterele căreia a curs sângele durerii și‑al dreptății, prin venele căreia continuă să cheme acasă sângele strămoșesc!
Viața și patimile familiei Iov sunt istoria Basarabiei însângerate, soarta de mâine a neamului, scrisă cu sângele istoriei, soarta trecutului, scrisă cu atâta patimă, că mi s‑a întipărit pe retina sufletului, (cred că) aș putea reproduce multe din replicile personajelor. Atât de complex și atât de precis este înrămat destinul familiei Iov între suspin, răcnet și bocet. Citind, am urmărit filmul cel mai cumplit al unui neam batjocorit, surghiunit, strivit, răstignit, dar care, de fiecare dată, s‑a ridicat, a reînviat, „a biruit” (nu‑mi place cuvântul acesta din urmă, chiar dacă are sens victorios… oricum sună odios și face parte din vocabularul regimului puturos) – a învins!
„Atât a îngăduit butoiul istoriei să picure pe cep, ca să ne bucure și pe noi, naufragiați aciuați pe această bucată de pământ în derivă!”
