După ce am terminat de citit romanul Doctor Jivago de Boris Pasternak, imediat, dar imediat m‑am apucat să‑l recitesc. Ceea ce îmi scăpase la prima lectură la a doua îmi devenise foarte clar, pentru că nu pe sofisticării, stil, artă și prețiozități mizează romanul, ci pe reconstituirea destinului unui om. Haosul din istoria rusă se insinuează în viața lui Jivago, în biografia sa, în familia sa, în relațiile sale cu oamenii, în intimitatea sa, în relațiile cu cele trei femei iubite, atât de diferite între ele, toate oglindind ipostaze diferite ale femeii providențiale, salvatoare. Dar haosul se furișează hoțește și implacabil, spulberând totul în calea sa, făcându‑l pe Iurii Jivago să cunoască toate grozăviile iluziei (minciunii) ruse din secolul XX („enigma vieții, enigma morții, farmecul geniului, farmecul dezgolirii, astea‑s lucrurile pe care le înțelegem. Iar zâzaniile meschine de felul reconstituirii globului pământesc – scuzați, scutiți‑ne, astea nu sunt pentru noi”), dar și să devină o victimă a acesteia: „am apucat timpurile când încă mai erau valabile valorile moștenite din pașnicul secol precedent. Oamenii ascultau de glasul rațiunii. Considerau firesc și necesar tot ce le sugera conștiința. Moartea unui om de mâna altuia era o raritate, un eveniment excepțional, cu totul în afara ordinii lucrurilor. Se credea că uciderile puteau fi întâlnite numai în tragedii, în romanele polițiste, în rubricile de fapt divers de prin ziare. Nimeni n‑ar fi crezut că se pot întâlni în existența noastră obișnuită. Și, deodată, din acest ritm calm nevinovat, s‑a produs saltul în sânge și vaiete, a apărut această nebunie și sălbăticie a uciderii de fiecare zi, de fiecare ceas, a crimei legiferiate și elogiate. (…) Atunci a pătruns minciuna pe pământ rusesc. Marea nenorocire, rădăcina tuturor relelor care a urmat a fost pierderea încrederii în forța părerii proprii”. Doctor Jivago își dă prea bine seama că schimbarea pe care o proclamase revoluția din octombrie era o mare minciună și vrea să fugă din calea bulboanelor istoriei, fără succces însă, devenind un prizonier al haosului rusesc (ca în scena aia când partizanii roșii îl capturează și‑l forțează să‑i urmeze și să‑i slujească în calitate de medic). Dar, cu toate astea, doctorul și poetul Iurii Jivago reușește să‑și păstreze demnitatea și lumina interioară în cele mai umilitoare și mai fără de scăpare situații, când oamenii deveniseră cu mult mai periculoși decât lupii.
Orice întâmplare din roman poate fi citită și într‑o cheie simbolică sau metafizică. Încă din debutul cărții aflăm că tatăl lui Iurii Jivago, un milionar petrecăreț și scăpătat, și‑a părăsit familia. După moartea mamei sale, Iurii Jivago rămâne orfan. Dar acest lucru, dacă‑l anexăm contextului romanului, vom vedea că are și o funcție simbolică. Adică, încă din copilărie, pe Iurii nu mai avea cine să‑l protejeze și să‑l apere. Dar acesta nu e numai destinul său, ci și al generației sale, pe care nu mai avea cine s‑o apere de furtuna care se apropia. Nu întâmplător, în prima noapte fără mama sa, Iurii nu e lăsat să doarmă de un viscol turbat care s‑a dezlănțuit afară, un viscol prevestind marile furtuni care se vor abate asupra sa și a țării sale și‑l vor hărțui fără milă.
Cât de bine știe Pasternak să fie ironic fără a fi parodic, să prezinte oameni amestecați (în fruntea armatelor albilor și roșilor din roman sunt niște prieteni din copălirie) fără a fi satiric, să vorbească despre revoluție și război civil fără a face un roman politic, să vorbească despre haosul din istoria rusă fără a deveni patetic, să vorbeasca despre capcanele din relațiile umane fără a plăti tribut unei singure perspective.
După ce‑l citești, iluzia comunistă pare o mare bulă de săpun.
Mânia și agresivitatea, violența și intoleranța nu pot fi oprite atunci când se dezlănțuie. Un singur lucru mai poți face atunci când începe să bubuie ura – să te izolezi din calea ei în artă. Așa s‑a salvat doctor Jivago într‑un roman excepțional, pentru care autorul lui a plătit cu viața.
