Așa cum ai intra într‑o cameră asfixiată de obiecte ce ar fi însemnat într‑un timp trecut adevărata miere a ființei, proza scurtă a lui Mugur Grosu copleșește prin ansamblul estetic de elemente ce rearanjează copilăria/ adolescența/tinerețea gustată în timpurile unor răcnete difuze de schimbări de tot felul, într‑un joc alegoric și aproape dureros.
Pentru cineva care cuprinde toate dimensiunile acestor texte, prin intermediul fotografiilor inedite, completărilor poetice și, nu în ultimul rând, prin lirismul ce penetrează spațiul acțiunilor, aceste scrieri devin într‑adevăr o lume completă a naratorului, o lume injectată din plin cu adevăr, sacrificiu, pierdere, bucurie și sinceritate întru cunoașterea lumii.
La întretăierea căilor, ne este prezentat un protagonist care îmbină cu ușurință și angoasă adolescentină dorința de a pătrunde în artă, de a o pipăi după formă, textură și substanță, și presiunea pe care o exercită societatea asupra acestuia. Armata, facultatea, recunoașterea valorii profesionale ori existența în oricare plan social. E o adevărată fugă către un sine încă nedefinitivat, o fugă către regăsire, o fugă de un pericol aparent pentru a da peste unul iminent.
A construi înseamnă și a distruge de cele mai multe ori, iar personajul principal gustă din tot spectrul de apocalipse, fie acestea personale ori profesionale, ceea ce contribuie la derularea unui adevărat scenariu de film, lucru pe care se suprapun valoroase imagini vizuale introduse cu scopul de a îmbogăți fi‑ rul narativ.
Gândiți‑vă la tot ce poate oferi tinerețea: dragoste, prietenie, dezamăgire, dorință de afirmare, inocența cu care ne pierdem și ne regăsim în același spațiu de ființare.
Toate acestea, datorită galeriei de personaje ofertante. Fiecare tipologie are un reprezentant recognoscibil, începând de la Miere – dragostea de la sine refuzată, Virgil – prietenul cu o putere de penetrare a sufletelor ca „un nerv de măsea” și terminând cu Ghelasie, carismaticul călugăr din mănăstirea Sâmbăta de Sus, ori Andra, într‑un final, studentă la Facultatea de Drept, fosta iubire din Vamă.
Trebuie cu certitudine mărturisită forța estetică a fotografiilor din colecția personală a autorului, și nu numai, care zdrobesc conceptul uzual de scriitură, textul incluzând și referințe valoroase la artiști muzicali precum Harry Tavitian, recunoscut jazz man de origine armeană, ori bine‑cunoscutul Tom Waits, cu tot cu butoiul lui de whisky după el. Bogăția lumii culturale la care ni se oferă acces prin intermediul prozei lui Mugur Grosu merită scoasă în evidență atât pentru originalitatea motivelor relevate, cât și pentru realizarea unui cadru cât se poate de natural pentru dezvoltarea acțiunii.
Într‑un loc în care „soarele strălucea fără niciun motiv”, descoperi că întrepătrunderea minții și a cărții duce la dezvăluirea unei lumini năvalnice ce pornește din interiorul fiecăruia. Or, diegeza devine aici un portal spre o entitate proprie pierdută. Indiferent de cum a fost sau este tinerețea noastră, la un moment dat, acea versiune este ștearsă din realitate, neglijată de prezent, spre a fi regăsită tocmai aici.
Clișeic sau nu, acea căldură a unei tinereți dizolvate într‑un cotidian aspru și însingurat își redescoperă forța de altădată.
O operă întru revelarea firii pierdute, care știe să descrie cu o candoare veritabilă sufletul uman. Și a fost despre mine. Cred, va fi și despre voi.
