Cântarea Cântărilor: „Întărește‑mă cu vin, cu miere răcorește‑mă, că sunt bolnav de iubire…” Și aici ne‑am bucura cu toții de sfârșit, înconjurați de gunoaiele unei societăți care nu mai recunoaște salvarea prin iertare, dragoste, credință în lume. Poate că ar fi cel mai bun posibil, însă lucrurile ca acestea nu vin niciodată prea ușor.
Frederic Beigbeder (n. 1965), jurnalist și scriitor francez ori, mult mai aproape de adevăr, după mine, un cuceritor ca toți ceilalți de‑o ființă cu dânsul, care însă alege să spună, să scoată din nervurile obișnuitei și acceptatei dorințe frica de a primi dragostea, repulsia față de creaturile butaforice propulsate la nivel de ideal, neputința de a fi altfel. De a fi dependent de frumusețe. Să nu fugim de banal doar pentru că este prea aproape de adevăr.
„Stendhal avea dreptate. Frumusețea este promisiunea fericirii. Dar pur și simplu a uitat să semnaleze că este o promisiune care nu se ține.”
Octave e bufonul care știe să‑și aranjeze bine machiajul de fiecare dată când e nevoie. Mai poate să îndrepte atenția spre piciorul cangrenat al vechiului continent și să toarne acid sulfuric deasupra ca să fie sigur că totul dispare. Și noi cu nevolnicia noastră.
Romanul 13,99 lei (orig. 99 francs) ne‑a oferit libertatea de gândire. Opt ani de închisoare pentru o crimă apropiată prostiei ar părea un final binemeritat pentru un personaj care este descris drept gunoi social, parazit cosmopolit ori o versiune în plus a fiecăruia dintre noi.
Sinceră să fiu, nu i‑aș fi dat a doua șansă. Nici mie nu mi‑aș da‑o, însă, din fericire, nu se întâmplă acestea după voia mea.
Iartă‑mă!… Ajută‑mă!… vorbește mai mult pentru protagonistul nostru disperat și îngrețoșat în același timp de sine. Uitați‑l pe băiatul nostru, fost agent publicitar, actual recrutor al agenției de modeling „Aristo Style”, rozând pământul înghețat al postcomunismului rusesc în căutare de carne.
În blugii săi de brand și mocasinii de piele întoarsă, coborât din limuzina oligarhului Serghei Ulianov și încă cu dorința ferventă de a trage două linii după prânz la pachet cu un sandwich garnisit cu icre roșii în cel mai scump restaurant al vreunui orășel de provincie, Octave vizualizează viitoarea obsesie a tuturor fetelor de 15 ani pe pereții Rusiei în prăbușire. Și o găsește. Și se îndrăgostește de ea, desigur.
Și nu, nu e vreun scuipat de roman kitschos de pe toate drumurile. Cu tot respectul pentru scriitorii americani de romance ai secolului XXI, nu este despre a‑i lăsa pe cei doi împreună. Beigbeder înțelege asta și știe bine să‑i treacă pe deasupra aragazului aprins. Vocea narativă pe care o preia este plină de ironie și totodată descurajatoare la adresa omenirii, adevărată.
„A accepta micimea omului este începutul inteligenței.”
Pe lângă perspectiva romantică care întregește romanul, autorul explorează obsesia societății pentru atingerea unor standarde irealiste ale frumuseții. De sub tronul febleții pentru o imagine imaculată a fetelor de pe coperțile revistelor de modă, se ridică moartea. O moarte care se hrănește cu neîmplinirea acestui ideal, cu dorința avidă de bani, cu lipsa de scrupule la adresa adevărului și frumuseții ce îl definește. Construiește cu ușurință paralele între sărăcia și neputința unei Rusii scăpate numai formal de comunism și Franța desfătată de un capitalism devenit provizoriu. Cert devine controlul banilor asupra a toate și a tuturor, astfel demonstrându‑se comunul omului secolului nostru. Slăbiciunea, lipsa de sens a existenței sale devine motorul căutării întregirii în efemeritate. Prima întâlnită în cale.
Este important ca în orice scriere naratorul să devină oglindă, măcar într‑una dintre direcțiile textului. Frederic al nostru se prezintă drept una dublu fațetată, căci știe să desprindă două perspective antagoniste, care se unifică intrinsec în ființa sa. Este reîntregit de dragostea pentru Lena, de căutarea frumuseții adevărate și a unui sens al acestei gălăgii vizuale haotice. Este hăituit de lipsa reciprocității, de falsitatea care îi este servită pe tavă, de râvna inexplicabilă a oamenilor după iluzii create de cei ca el.
În termeni ceva mai tehnici, aici Beigbeder se autodepășește ca scriitor. Apelează la cadre inedite și contradictorii, dacă e să aducem în discuție monologurile protagonistului în prezența arhimandritului (și el, un personaj adus în proximitatea mondenului și modernității, fără însă a‑i păta epitrahilul, rămânând un sfetnic tăcut al celui ce caută), care degenerează spre sfârșit în veritabile solilocvii ale unui posibil schizofrenic. Secționarea diegezei în cele patru anotimpuri contrazice și aprobă în același timp cursul vieții. Octave își pornește aventura în iarnă și o sfârșește de‑a dreptul în primăvară. Cu siguranță poate fi dedusă o logică și aici, însă ceea ce e evident drept element de bază este continuitatea. Din toate punctele de vedere.
Pentru a nu lăsa loc de interpretări, Octave moare în rolul de iubit al Lenei, unica și irepetabila puștoaică de 14 ani care nu‑și recunoaște dragostea, Lolita unui Humbert ceva mai rebel, afumată și călcată în picioare de lipsa de iubire a propriei mame. Și renaște. Drept tată al ei. Partea cu renașterea e unica ironie aici, căci Octave nu alege viața, nu acceptă o soartă fără Lena cu părul blond și picioare ce‑i străpung inima ca doi țăruși.
Dacă a te arunca în aer împreună cu Catedrala Mântuitorului îți garantează scăparea, atunci am face‑o cu toții. Din fericire, astfel de soluții le sunt garantate doar taților de 14 ani îndrăgostiți până la disperare de fetele lor.
Frederic Beigbeder știe să fie femeie, să scrie și să simtă mai bine ca o femeie. Nu știu despre restul talentaților fustangii ai cartierelor chișinăuiene, însă dacă pot și ei să scrie așa, ar fi bine să o facă. Cu suavitate și vulgaritate despre dragoste și moarte. Romanul ține loc pernei de alături pe care o strâng în somn. E mai ușor să ai oamenii alături prin cărțile care‑ți aduc aminte de ei.
