Care sunt mecanismele prin care o formă de artă nișată, în cazul nostru rockul progresiv, poate ajunge să se bată la primele poziții cu alte forme de artă, forme proiectate în special pentru universul mainstream, AKA societatea de consum? Unul dintre răspunsuri ar putea fi găsit în interviurile pe care Steven Wilson le acordă adesea jurnaliștilor. Cu toții suntem familiarizați cu termenul de plăcere vinovată când vine vorba de muzică. În acest context, muzicianul britanic (regele rockului progresiv, cum a fost numit în anumite medii), afirma următoarele: „I’ve never understood this concept of ‘guilty pleasures’. Why be guilty? It’s all great pop” (citat exact din publicația britanică „The Guardian”).
Extinderea granițelor muzicale
Topirea barierelor dintre subgenurile muzicii contemporane poate fi cheia reinventării scenei, o scenă care să fie mai permisivă și mai accesibilă pentru mai multe categorii de public. Ba mai mult, Steven Wilson a avut parte încă din copilărie de abordări eclectice în ceea ce privește muzica. Tot din „The Guardian” aflăm că tatăl său asculta cu precădere Pink Floyd și Mike Oldfield, în timp ce mama lui era mai degrabă atrasă de muzica suedezilor de la ABBA și de cea a Donnei Summer. Ca o punte peste timp, pe site‑ul lui Steven Wilson există o pagină numită Playlist, unde artistul actualizează constant muzicile pe care le vizitează sau le revizitează. Nu vă dau spoilere, dar acolo nu veți găsi numai prog sau pop. Sursele de inspirație ale lui Wilson sunt extrem de vaste și merită aruncat un ochi pe listele din site.
Din exemplele de mai sus se poate vedea că etichetele de prog și de pop sunt folosite mai degrabă ca o formă de a da verdicte, fără a intra neapărat în profunzimea proiectelor muzicale. Iar Wilson chiar este un muzician prolific și cu curiozități complexe. Vorbim aici despre Porcupine Tree, No‑Man, Blackfield sau Storm Corrosion, asta pe lângă proiectele solo care reprezintă preocuparea principală a artistului britanic. Revenind la taguri, adoptarea sintagmei de pop progresiv (progressive pop) și‑a atins climaxul în august 2017.
La exact 25 de ani de la lansarea primului material discografic alături de Porcupine Tree (On the Sunday of Life), albumul To the Bone, lansat de Steven Wilson, a devenit nr. 1 la mijlocul săptămînii 21‑27 august 2017 în topul britanic. Totuși, finalul acesteia l‑a găsit pe muzicianul originar din Kingston upon Thames pe locul al treilea din punctul de vedere al vânzărilor. „Official Albums Chart Update Top 100” este unul dintre cele mai importante topuri din Marea Britanie, fiind activ încă din anii ’50.
Este To The Bone un album pop?
În 2017, când încercam să scriu un review amplu despre albumul lui Steven Wilson, nu luasem încă în calcul că îl voi vedea live pe fondatorul Porcupine Tree. Mai mult, nu mă gândeam că voi asista la spectacolul său chiar în România, Artmania 2018 nefiind nici măcar un vis frumos pentru mine la acel moment. În afară de prestația de la Sibiu, am mai avut parte și de interviul difuzat de TVR cu Steven Wilson. Un interviu amplu, de o oră, realizat de jurnalistul Cătălin Ștefănescu. Aceste două momente esențiale pentru revizitarea muzicii lui Wilson și pentru revizitarea albumului To The Bone cu precădere (Caroline International, 2017), m‑au făcut să nu‑mi mai doresc un răspuns la întrebarea „Este To The Bone un album pop?” Chiar dacă nu mi‑a atins așteptările create după multiple audiții de Hand Cannot Erase (Kscope, 2015) sau nu m‑a trimis într‑o zonă ludică ca reveria The Raven That Refused to Sing (And Other Stories) (Kscope, 2013), To The Bone are atuurile sale, ce îl fac relevant pentru anii în care trăim.
Cea mai importantă cred că ar fi versatilitatea artistului, care poate trece foarte ușor de la post‑rock (Pariah feat. Ninet Tayeb) la atmosfera disco‑pop cu dansatoare de Bollywood (Permanating), revenind apoi într‑o zonă gri/gravă (care poate fi reprezentată de Blank Tapes cu aceeași Ninet sau de piesa cu un pronunțat aer R&B, Song of I, alături de Sophie Hunger). Avem un album cu puternic flow sociopolitic, avem un album al rețelelor sociale („I’m tired of Facebook/ Tired of my failing health/ I’m tired of everyone/ And that includes myself”), dar și un album care poate fi ascultat oricum, ordinea pieselor necontând foarte mult. Nu avem un concept propriu‑zis, asta dacă nu includem la categoria concept haosul ordonat din viața fiecăruia dintre noi. Haosul ca un concept, haosul ca o comprimare a realităților pe care le trăim zi de zi.
Iar Steven Wilson merge și mai departe, anunțând un viitor album și mai atmosferic, cu influențe dinspre trupe precum Cigarettes After Sex. Poate că va conține ceva și din The Dubliners (de James Joyce), carte‑cult pe care Wilson a amintit‑o în categoria formelor de artă sacră, tot în cadrul interviului din emisiunea „Garantat 100%”. Wilson nu îi uită cu acest album pe hateri și pe trolli, cum nu i‑a uitat nici cu precedentul.
„E un album pop, e prea indie, e prea comercial, se aude prea des la radio, chestia asta nu e prog, nu are solo‑uri de chitară și piesele durează doar 3 minute 27.”
Și lista poate să continue, Wilson apreciază cu adevărat haterii cu imaginație (nu chiar!). În rest, dați o șansă albumului To the Bone și fiți atenți la pagina de Instagram a lui Steven Wilson. S‑ar putea ca acest album să îi placă și tatălui tău, care asculta Gentle Giants și Jethro Tull în anii ’70 și la începutul anilor ’80. Fă‑i cadou de ziua lui albumul lui Wilson și vorbim după aceea.
