Despre KGB, dragoni roșii diabolici și nu numai
Grigore Grigorescu: „Am cunoscut KGB-ul pe pielea mea, eu și ai mei până la a noua spiță, din iunie 1940, mereu și mereu”
Când ați aflat pentru prima dată de existența KGB‑ului și de la cine?
Era toamna anului 1977, după facultatea tirișpoleană (Sorbonica socialistă), deveneam și eu chișinăuian, atunci nu bănuiam de existența fioroasei securități sataniste – poate cea mai cumplită instituție genocidară (inchiziționistă) din istorie. Explicabil retardul formativ-informativ al marginalului desțărat și matrițat mintal de mașinăria diabolică ideologică sovietică. Apoi, mai eram insensibil, refractar la conspirații, speculații, mașinații și alchimii. Mă consideram imun, infailibil și imbiruibil, neinfluențabil de superstiții. Atunci, un fost coleg de facultate, angajat la SIS, m-a invitat la o promenadă prin locuri lăturalnice din centrul capitalei pentru familiarizarea și racolarea mea – prima și ultima întâlnire formală cu dragonul diabolic…
Care‑i primul lucru ce vă trece prin minte când auziți pronunțându‑se numele KGB‑ului? Și ce simțiți: frică, angoasă, revoltă?
Silă și vomă până la comă, tristețe tiranică pentru carnagiul comis de imperiul țarist fascist securist. Imposibil a completa ceva la radiografia lui Paul Goma: „Am cunoscut NKVD-ul pe pielea mea, eu și ai mei până la a noua spiță, din iunie 1940, mereu și mereu, din binefacerile Noului Organ, în fapt, prelungirea Ohranei, a Cekăi, a NKVD-ului: Securitatea” (Răul Absolut, 2012).
În perioada sovietică, au fost studenți și intelectuali care plecau la Odessa sau Cernăuți după cărți românești, citeau literatură în limba română, discutau despre faptul că limba moldovenească este română, moldovenii sunt români, despre actualitatea marilor scriitori români de peste Prut, înfruntând riscul de‑a intra în vizorul KGB‑ului. Ați făcut parte din rândul acestora? Știind că exista acest pericol, ați mușcat din mărul interzis? Sau ce alte lucruri, în afara celor enumerate mai sus, ați făcut, expunându‑vă primejdiei de‑a fi luat la ochi de oamenii îmbrăcați în fâșuri de piele?
Eram umbra incoloră a falnicului V. Bukovski, care, citat să se prezinte la Securitate, n-avea răbdare să se năpustească vulcanic, demolator asupra satrapilor staliniști suicidari.
Ce senzații v‑au încercat atunci când ați pătruns pentru prima dată în clădirea KGB‑ului?
Tratam fioroșenia securistică fără frici și friguri. Doar greața omonimului roman sartrian simțeam. Recent, declaram unui ex-director SIS: dezgustător și incolor SIS avem. Am depus oficial numeroase petiții despre cataclismele produse în păduri, dar absolut zadarnic. Colonelul în rezervă SIS A. Serebreanschi afirma public: „A. Gumeniuc – conducătorul real al Serviciului de Informații și Securitate și crimele care continuă în SIS”, apoi reitera la conferința de presă din 7 septembrie 2021: „Am prezentat Procuraturii Generale toată informația despre fiecare persoană de la SIS, probele despre activitatea grupării Esaulenco-Gumeniuc-Cuzmin și a altor șefi de direcții…” Evident, nu cunoaștem scopurile urmărite de rebelul colonel. Indiferent de aceasta, SIS n-a fost și nu este securitate, ci calamitate, insecuritate în totalitate, precum statul lor falit iezuit și ipocrit.
Unde în altă parte v‑ați mai întâlnit cu kaghebiștii?
La 27 martie 2012 sesizam președintele României (T. Băsescu) referitor la inactivitatea și anacronismul directorului ICR Chișinău (P. Guran). Peste o lună, eram citat de securiștii ascunși în sediul… corupției (CNA), la etajul cinci. Aici, trei tineri dolofani, fără a se prezenta, sfidător și intimidator, mi-au arătat petiția scrisă, întrebând dacă am scris-o eu. „Da”, am răspuns. „Ați înțeles?” „Evident… Voi publica sesizarea în volumul jubiliar.” Mă șoca și obseda întrebarea: cum de este posibil să-și permită atare monstruozități niște handicapați reșapați? Peste o oră am mărturisit, cu lux de amănunte, incidentul demonic dlui N. Rusu în biroul 305 de la USM. Am cunoscut trei decenii acțiunile „troicii” ecologiste securiste – Gh. Malarciuc, I. Dediu și O. Reniță. Primul mă intimida dur și obscur, tipic SIS, chiar în biroul Comitetului de Stat pentru Ocrotirea Naturii, unde eram angajat, pentru niște îndrăzneli trimise redacției ziarului literar unional în 1985, dânsul fiind corespondentul enclavei moldo-moscale. Ultimul patronează (piratizează) mediul trei decenii, iar recent, la lansarea cărților lui A. Capcelea la Biblioteca Națională, era uns „arhiepiscop al ecologismului din republică”. Restu-i tristețe, durere și disperare…
Aveți vreo bănuială cine v‑a turnat la Securitate?
În tinerețe, inconștient, neglijam primejdia poliției politice și asta mi-a fost alibiul protectiv salvator, dar năpastă caragialeană ulterior. Mă torturam și sancționam nesilit de nimeni… Regretatul jurnalist Ion Stici, în biroul redacției „Moldova Suverană”, mă dojenea părintește: „Grigore, nu mai fi sincer total, mai inventează și camuflează câte ceva”. Pentru mine, nu contau turnătorii și delatorii găunoși. Dar am greșit și am plătit cumplit. În 2012, inspirat de exemplul regretatului naș N. Dabija, solicitam ca SIS să confirme necolaborarea mea cu instituția obscură. În 2024 am cerut să fac cunoștință cu dosarul meu, dar mi s-a răspuns că legea din 2023 interzice deconspirarea (lustrarea) turnătorilor. Avansăm revanșard…
Am aflat că numele unuia dintre KGB‑iști era Dulce – interesant nume pentru un KGB‑ist. Dumneavoastră l‑ați cunoscut? Cum era acesta ca om?
Slavă Domnului că nu l-am cunoscut, subestimam și persiflam dragonului fioros, altfel sucombam, resemnat ori subit, sub dărâmăturile lui. Securiștii și colaboraționiștii n-au statut uman. Seniorul Corneliu Coposu le spunea ospicieni, progenituri patologice, suboameni, iar profesorul Gh. Buzatu pecetluia definitiv: decăzuții speciei umane.
Se vorbea în cercurile dumneavoastră de prieteni că tipul cutare sau cutare ar fi KGB‑ist sau turnător la Securitate?
Toată viața sunt bănuitul, bântuitul și ciumatul poliției secrete. Majoritatea scriitorimii – „noul monstru politic” (Ion Sandu) – întruchipează excelența unei caste venerabile, mizerabile, poate inconștienți de propria penibilitate. Slavă Domnului, s-au decriptat, astfel m-am detașat și distanțat de ei. Mi-a fost dat să cunosc imposibilul, intangibilul, clasicul fricii în persoana scriitorului A.B. – chiar în preajma statuii lui Ștefan cel Mare, în anii democrației, fiind doar noi doi. Ion Ciocanu îi cunoștea pe turnătorii săi, se vizitau reciproc, dăruindu-și flori, dar a refuzat să-i deconspire? Raționamentul era aportul lor valoros românismului unionist? Incredibil și contradictoriu, pentru mine, raționament.
La câteva luni după ce am intrat la facultate, am fost chemat în cabinetul decanului de la Jurnalistică, unde mai era și un domn cu o pălărie pe cap. Era de la KGB. Mi‑a dat o carte de vizită, rugându‑mă ca a doua zi să‑l telefonez pentru a ne întâlni. În perioada aceea eu mă cam dedulcisem la băut și m‑am făcut, în aceeași seară, pulbere, pierzând și cartea sa de vizită în timp ce mă scormoneam prin buzunare în incinta unui magazin, unde intrasem ca să mai cumpăr o plasă cu sticle de vin. După ce le‑am băut, am uitat cu desăvârșire de existența acestui tip și de propunerea sa. Nu l‑am mai văzut niciodată. Nu știu ce ar fi putut să‑mi spună dacă ne‑am fi întâl‑ nit, poate ar fi vrut să‑mi propună să colaborez. Dumneavoastră ați avut asemenea întâlniri? Vi s‑a propus, ați colaborat cu Securitatea?
Răspund cu vechea banală butadă: NU! NU! Și încă o dată NU! Colegul evocat îmi strecura atenprudent, diplomatic, oferta colaboraționistă: „Vrei să faci servicii statului?” Am reacționat-replicat dur, dezaprobator și revoltător: „Nu mă învăța cum să slujesc eu Patria!” Peste ani, înțelegeam că a fost răspunsul fatal, care-mi pecetluia destinul, Securitatea m-a rebutat, nici nu bănuiam că fără ea nu se mișcă nimic pe pământ și-n gând… Actualmente sunt fericit că nenorocirea m-a… norocit, salvându-mi „sănătatea morală” (Corneliu Z. Codreanu) „de meningită morală” (Octavian Goga) în acest veac imoral, infernal de orwellian… Evident, există și reversul problemei, antipodul: dacă colaboram, mă infiltram din interior, precum raționa Ion Ciocanu, mai ușor devastam și devalizam monstrul malefic involut.
Sunt sigur că am un dosar voluminos, fiind un înveterat și exploziv apărător al adevărului, vaccinat cu „antifals” – probabil, o imunitate genetică, nu-i meritul meu, nu întruneam statutul „tăcutului și făcutului” securit. Iată de ce, raportată mie, supoziția sinistră este o incompatibilitate și absurditate mentalitară, morală, intelectuală, deontologică și identitară. Dacă, accidental, prin nu știu ce miracol, eram captatcapturat ca slujnicar (P. Goma) al infernului, mă autolustram și mă condamnam la muțenie viageră. Trei decenii bătute Ion Ciocanu a fost tachinat, suspectat, condamnat și persiflat de scriitorime pentru relaționarea (prietenia) cu „securistul” Grigorescu. Dânsul cunoștea totul despre mine – „intolerantul care nu permite transformarea vieții într-o casă de… toleranță” (Dorin Tudoran). Mă apăra, proteja și promova. După despărțirea dureroasă de N. Dabija din 2004, știind că nu sunt vinovat, în noiembrie 2014 Ion Ciocanu a prezentat redacției „Literatura și arta” schița jubiliară 60, prilej de împăcare cu N. Dabija. Dar n-a fost să fie, a respins categoric publicarea, chiar m-a „elogiat” dezastruos o oră criticului pacificator. Ulterior, Ion Ciocanu n-a mai frecventat redacția și n-a scris nimic despre poet. Iar materialul l-au găzduit revista „Bibliopolis” și ziarul „Făclia”.
Considerați că ar trebui deconspirate dosarele KGB‑ului? Ați făcut ceva pentru aceasta? Ce întreprindeți actualmente?
Arhiactuală și… inutilă lustrarea cancerogeniei securistice. Eu mă lustrez permanent. Dacă la 22 iunie 2012 solicitam „confirmarea scrisă a faptului că subsemnatul n-a colaborat sub nicio formă cu organele de securitate ale regimului sovietic”, mai târziu aflam că actul respectiv este inutil, deoarece SIS nu divulgă agenții sub nicio formă, secretizându-i pe veci… Apoi, Theodor Paleologu justițiariza rezonabil: nu turnătoria contează, ci esența ei. Unii scriau (turnau) veritabile ode, opere literare, precum cazul Ion Caraion… În Rusia au existat circa patru milioane de turnători! Scriitorimea de nu turna, probabil se descalifica și sucomba. Păstorel Teodoreanu este emblematic în epigrama La restaurantul Uniunii Scriitorilor: „Beau băieții harnici/ De cu seară-n zori:/ Unii sunt paharnici,/ Alții turnători”. Nicolae Crevedia completa fenomenologia fioroasă literaturnică: „La Capșa unde vin toți seniorii/ Local cu două mari despărțituri/ Într-una se mănâncă prăjituri/ Și-ntr-alta se mănâncă… scriitorii!” Univoc pecetluia Paul Goma: „Securitatea este Răul absolut. Iar pe un asemenea rău nu-l combați cu ceaiuri de sunătoare, cu «dialoguri ca între intelectuali». Răul absolut se distruge. Răul absolut se smulge până la ultima rădăcină și se arde, iar cenușa se îngroapă la cât mai mare adâncime: să nu se întoarcă, noaptea, în uniformă de securist”.
Un veteran securist, care mă implora să nu vorbesc totul la telefon, recunoștea: de Securitate scapi numai cu picioarele înainte, dar fără cap. Aurel îl considera pe fratele său Emil Cioran trădător, deoarece el a fost supravegheat la Rășinari 25 de ani de un agent, pe care l-a convertit la… legionarism. Nelegendara butadă lucinschistă, că lustrația ne poate anihila toată intelectualitatea, este un nonsens, deoarece intelectualii statutari nu pot exista în totalitarism, ei se puteau manifesta numai în ilegalitate, pușcării și exil. Adevărul acesta îl confirmă un singur argument: chiar și în fiecare vagon pentru deportați erau infiltrați unul sau doi agenți. În această „țară în derivă etică” (P. Goma) urmează să reevaluăm totul, începând de la membrii partidului comunist criminal, care sunt prea mulți pe… Aleea Clasicilor (?), inclusiv subversivul discurs druțian de la Congresul scriitoricesc din 1965, eroizat, axa morală și academică marca M. Cimpoi, I. Hadârcă, E. Doga etc., să-l apreciem pe inegalul și singularul Serafim Saca – un Paul Goma basarabean vertical și jertfelnic.
