Ca să nu vorbim despre cultura națională doar de ziua ei, vă propun o reflecție asupra timpurilor în care trăim, prin muzică. S‑o luăm de la capăt. Ce este cultura și de ce ar trebui să ne pese de ea? Câte feluri de cultură există și cum scriem corect: cultură sau cooltură? Dicționarul ne dă următoarea definiție: „Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori”. Așadar, cultură înseamnă valoare. Există deci cultura materială, imaterială, generală și cea artistică (ultima e o categorie pe care o adaug ca să facem diferența subtilă între artă și cultură). N‑o să ne referim aici la cultura agricolă și cea de bacterii, deși sunt și acestea importante în locul și la momentul potrivit. Cât privește ortografia, cred că v‑ați prins că termenul „cooltură” e doar o tentativă de a aduce cultura din nou în trend. Acum, că am lămurit termenii, ortografia și dilemele inițiale, să continuăm cu miezul problemei.
În ultimul an, l‑am tot urmărit pe Vlad Sabajuc, cunoscut de majoritatea ca Satoshi, și în afară de faptul că m‑am tot bucurat de realizările lui și de tinerii pe care îi auzeam fredonând „foaie verde, foaie lată” prin parcuri și pe oriunde se mai putea, mă tot întrebam de ce n‑au mai fost asemenea precedente muzicale înaintea lui. O să‑mi spuneți că da, au mai fost Carla’s Dreams, The Motans, Irina Rimes și mulți alții. De acord, dar să nu uităm că vorbim aici de stiluri ușor diferite de muzică. Ce ascultăm sub numele Satoshi a început mult mai nișat și are un stil de exprimare a gândurilor diferit de „apusul de soare e doar răsăritul văzut de la spate”. Suntem deja într‑un alt deceniu și vremea patriotismului din anii ’90 a trecut. Eu însămi sunt bine familiarizată cu toate culisele muzicale ale țării și numele care ies pe scenă, mai ales din generația mea, și cunosc parcursul și capacitățile majorității dintre cei pe care îi vedem uneori prin concerte sau pe la interviuri. O bună parte din tinerii noștri au niște abilități vocale minunate, muncite, cu suficiente cunoștințe și capacități, inclusiv de organizare și promovare. Dar de ce Vlad e cel care a ieșit astfel în față? De ce el rămâne a fi unul dintre puținii pe care vrei să‑i mai asculți, unul pe care‑l cauți pe YouTube să vezi ce piese mai are, să mai auzi o dată refrenul acela, să vezi versurile strofei sau să‑i trimiți unui prieten cântecul când „nu‑l mai ajută Dumnezeu”?
Deocamdată versiunea la care am ajuns se referă la conținut. Adică la autenticitatea, relevanța și consistența a ceea ce cântă. (Punem lângă autenticitate și sinceritatea, onestitatea și deschiderea.) Deci nu se referă neapărat la voce (deși Vlad are un timbru plăcut și chiar lucrat la Facultatea de Actorie, cu multe nuanțe pe care le alternează, recitative interesante și o ureche muzicală considerabil ajutătoare), nu la frumusețe (deși pentru mine acesta e întotdeauna un termen care se referă la personalitate și la caracter și aici cred că multă lume ar putea bifa). Așadar, pieței noastre muzicale îi lipsește… muzica! Oameni avem, tehnică avem, nu avem „inspirație”. Iar pentru inspirație trebuie CULTURĂ – generală, de lectură, artistică, experiență de viață și sensibilitate, empatie și claritate în gânduri și în ființă. De unde le luăm? Muncind, cred. Muncind asupra propriei personalități.
În acest articol Vlad și proiectul Satoshi sunt un fel de studiu de caz. Nu vreau să spun în niciun fel că nu mai sunt alți tineri sau artiști talentați în țara noastră, nicidecum că nu am avea cu ce ne mândri, pentru că avem, dar lipsa de coerență și concurența nesănătoasă în mediul nostru cultural sunt păguboase până la fatalitate. Spun toate acestea tocmai pentru că am încrederea că se poate face. Sau, cel puțin, mi‑ar plăcea să pot crede asta în continuare.
Între timp, asta‑i situația (acesta nu este neapărat un citat…). Și să nu‑mi spuneți că pentru toate acestea e nevoie de resurse materiale. O fi, nu neg, dar de multe ori acele resurse materiale provin din buna organizare și gestionare a resurselor imateriale, adică a minții, a gândirii, a promovării, a culturii, a muncii, a cooperării, a neîngropării reciproce și tot așa. Ce mi‑ar plăcea să rețineți din aceste rânduri este că munca și autenticitatea cu care ne investim în ceva, dacă nu renunțăm, nu trișăm, nu mituim (în multe sensuri), nu tăiem colțurile și nu ne lamentăm, vor face pentru noi ceea ce așteptăm să ne tot facă alții de secole. N‑o să vină nimeni să ne construiască drumuri și să ne dea salarii dacă nu vom crea noi înșine realitatea în care vrem să trăim, vorba ceea, aici „e viața matură”. Ce ne rămâne acum e să încetăm să ne ascundem după imagini frumoase și laude goale și să ne apucăm de lucru. De scris, de compus, de citit, de învățat, de cooperat, de alergat (inclusiv la propriu – mens sana in corpore sano), de GREȘIT și de încercat din nou și din nou. Pentru că oricât de dezvoltat ar fi acest secol, el abia a început, el va fi dur și imprevizibil. Iar noi avem deja o istorie care poate ilustra aceste descrieri în buclă, de aceea ar fi cazul să lăsăm deoparte zorzoanele și fațadele de tot felul și să ne asumăm responsabilitatea pentru cultura pe care ne‑o dorim. Pentru că „noi nu credem în drame, nu plângem și n‑avem scuze”…
