Cum auzul îi slăbise aproape de tot
sonorul televizorului Nataliei
era mereu dat la maxim –
de‑aici și iritarea vecinilor.
„Nu fac nimănui niciun rău.
Ce vor ei de la mine?” –
mi se plângea dânsa, nedumerită
când cineva dintre vecini
îi suna noaptea la ușă.
De fiecare dată,
urmărindu‑mi atent mișcarea buzelor,
aștepta un răspuns la întrebare
(și confirmarea că ea are dreptate).
Era greu să‑i explici:
trebuia să traduc în limba ei
și în limbajul cel mai ușor de‑nțeles.
Trebuia să‑i potolesc agitația.
Astăzi
cu stupoare (și tristețe)
aflu că cea care nu făcea niciun rău nimănui
nu mai e.
Trei zile a zăcut moartă în preajma noastră.
În preajma noastră! și nimeni habar nu avea.
Trei zile sufletul ei i‑a vegheat trupul
fiind chiar el priveghetorul. Și lumânarea.
Dar dacă atunci
când ușile ascensorului se auzeau
deschizându‑se
acest suflet confuz și neputincios
ieșea în fața noastră și striga
și implora să facem ceva
doar că totul era în zadar
pentru că viii
nu aud vocile bietelor suflete nevăzute
oricât de mult acestea ar vocifera
oricât de important ar fi mesajul lor?
Trei zile la rând
am trecut pe lângă ușa ei
și nimeni nimic n‑a bănuit
pentru că moartea ei venise tăcută,
discretă – pe nimeni n‑a deranjat.
Nimeni nimic nu a văzut, nu a auzit:
nici că din micuța garsonieră
i‑a fost scos trupul afară,
nici că a fost înmormântată.
Rău nu a făcut nimănui – doar atâta:
sonorul televizorului ei era dat la maxim
dar această greșeală nevinovată, justificată
cu siguranță
pe lumea cealaltă îi va fi iertată imediat
sau nu va fi luată în seamă.
Auzul sângelui este infinit de ascuțit.
În Israel, sângele Axentiei
auzi strigătul sufletului surorii sale.
Veni. Puse capăt unei disperări
pe care noi, n i ș t e s t r ă i n i,
nu am intuit‑o.
Înhumat corpul fiind
în cel mai mare cimitir din Europa
sufletul Nataliei, în sfârșit împăcat,
și‑o fi ocupat locul alături de alte suflete
în Grădina Eternă
undeva sus
în necunoscutele ceruri.
Odihnească‑se‑n pace!
