Modelele sunt absolut esențiale pentru orice tânăr, nu doar scriitor
Valeria Coțofană: „Încă de mică știam că voiam să devin scriitoare, însă era un vis blurat, intangibil parcă”
Dragă Valeria, recent ai debutat cu volumul de poezie Pentru ce trăim și pentru cine murim?, apărut la Editura Prut, pentru care te felicit din tot sufletul. Spune‑mi, te rog, cât timp ai lucrat la acest volum și ce sentimente ai trăit atunci când ai ținut pentru prima dată cartea în mână?
Indiferent cât de naiv pare, la fel ca orice tânăr scriitor, am avut ca scop final o carte. Am lucrat la ea, inconștient chiar, încă din momentul în care am început să scriu poezie, adică de aproximativ trei ani. Am depus un efort enorm la crearea acestui volum. Cu ajutorul oamenilor potriviți (despre care voi vorbi mai târziu), am făcut tot posibilul să‑l aduc la cea mai bună versiune a lui. Pentru prima dată am ținut volumul în mână la Salonul de carte Bookfest, cu cinci minute înainte să lecturez, în fața publicului, alături de Angelina Popovici, Alexandru Vakulovski, GG Utz și Dumitru Crudu. Când am luat pentru prima dată cartea în mână, am început să tremur, ceea ce acum mă face să râd, pentru că după 10 ani de actorie și multiple lecturi în fața publicului nu mai aveam nicio firmitură de trac de scenă. Dar oricum, acel tremurat nu era decât o manifestare fizică a unor emoții pozitive. A fost cu siguranță un moment pe care nu‑l voi uita.
Timp de doi ani ai frecventat atelierul de scriere creativă „Vlad Ioviță”, coordonat de Dumitru Crudu, poemele scrise acolo alcătuind volumul Pentru ce trăim și pentru cine murim? Cum a fost Dumitru Crudu în calitate de mentor?
Dumitru a fost (și continuă să fie) un mentor excelent, căruia, chiar dacă aș vrea, nu i‑aș putea reproșa nimic, pentru că a fost persoana care m‑a îndrumat și promovat în ultimii doi ani și persoana fără de care volumul meu nu era să existe în forma și calitatea lui. Dumitru și atelierul în general au fost piese esențiale din puzzle‑ul dezvoltării poeziei mele. Am cunoscut oameni geniali, precum Maria Ivanov, Augustina Visan, Romeo Aurelian Ilie, Șerban Axinte și mulți alții, care mi‑au fost nu doar mentori, ci și dragi prieteni. Nicio secundă petrecută în preajma lui Dumitru sau a oamenilor din jurul său nu este nici pe departe o secundă pierdută.
Vara aceasta ai participat la tabăra de literatură „Leonard Tuchilatu”, care s‑a desfășurat la Vadul lui Vodă. S‑a scris poezie, s‑au realizat interviuri, au avut loc dezbateri, întâlniri cu scriitorii. Cu care dintre aceste activități ai rezonat cel mai bine?
Tabăra, la fel ca și anul trecut, a creat o aură perfectă pentru creație. Am râs, am scris, am făcut plimbări prin natură și am stat la discuții filosofice. Nu cred că ar fi corect să aleg o singură activitate cu care rezonez, pentru că dacă le exclud pe celelalte din peisaj, tabăra își pierde identitatea, iar această identitate cred că e aspectul meu favorit. Totuși, cred că relațiile și comunicarea dintre oameni a fost ața roșie care a legat această tabără. Aveam moraluri comune, obiective comune, interese comune și, în special, aveam deschiderea spre niște conexiuni sincere, adevărate, fără mușamalizări sau prejudecăți. Tabăra a fost un succes anume pentru că a fost construită de oameni buni și inteligenți, de la care ai oricând ce învăța.
Mulți scriitori s‑au format datorită unor modele. Așa a fost și în cazul tău? Cine au fost modelele tale? Este important pentru un tânăr să aibă modele, idoli? De ce?
Modelele sunt absolut esențiale pentru orice tânăr, nu doar scriitor. Îndrumarea unui părinte, profesor sau mentor de orice fel îți poate schimba viața. Așa a fost și în cazul meu. Primul meu mare model a fost doamna Valentina Romanciuc, care mi‑a fost redactor în cadrul emisiunii „Ora copiilor” câțiva ani, încă din clasa întâi. Datorită ei am decis să mă mut la Liceul „Spiru Haret”, ceea ce, cred eu, a fost cea mai bună decizie din viața mea. Apoi, în liceu am avut norocul de o profesoară de limba română despre care aș putea vorbi continuu, doamna Natalia Stoianov. Mi‑a fost nu doar cadru didactic, dar și prietenă. Am rezonat imediat cu energia și entuziasmul ei pentru cultură și, din clipa în care am văzut‑o în fața sălii de clasă, mi‑am dat seama că așa vreau să fiu și eu. Pe lângă faptul că a fost lângă mine când chiar și cei mai buni prieteni mi‑au întors spatele, ea mi‑a făcut cunoștință cu poezia postmodernistă. Încă de mică știam că voiam să devin scriitoare, însă era un vis blurat, intangibil parcă. Primul poet cu care mi‑a făcut cunoștință, în primul semestru de liceu, a fost Claudiu Komartin, de poezia căruia pur și simplu m‑am îndrăgostit. Până atunci nu‑mi închipuisem că aș fi putut vreodată scrie poezie. Apoi, încet, încet, am pășit și mai adânc în lumea literaturii, cunoscând mulți alți scriitori, inclusiv pe Dumitru, de care am vorbit mai sus. Sub mentoratul lui am ajuns absolut întâmplător, ca majoritatea celor de la atelier. Într‑o vizită spontană la librărie, am descoperit antologia Tineri poeți din Chișinău, iar primul meu gând a fost: „Wow, tineri ca mine există. Înseamnă că e posibil”. Din momentul în care i‑am scris lui Dumitru și i‑am trimis niște poeme, iar acesta m‑a invitat la atelier, drumul meu a început să prindă contur.
Pentru ce trăim și pentru cine mu- rim? este o carte despre obsesia morții. Poemele tale au fost influențate cumva de evenimentele din ultimii ani, pandemia și războiul din Ucraina? Altfel, cum se explică preferința unui debutant pentru o temă atât de dureroasă?
Din contra, aș spune că volumul este despre obsesia vieții în condițiile în care viața unui adolescent se rezumă la nimicuri. Este un volum despre emoția intensă, autentică, extremistă și juvenilă, despre familie și moștenirea ei emoțională, despre creștere și maturizare, aspect care uneori se simte ca moartea unei copilării pe care ești nevoit să o lași în urmă. Am vrut să imortalizez aceste teme, pentru că îmi dau seama că la nicio altă vârstă nu voi mai putea scrie în așa fel despre ele, ceea ce mi se pare fascinant. Din acest motiv mă bucur mult că volumul a ieșit anume acum, cu o lună înainte să plec la facultate la 700 km de casă. Când vine vorba de tragediile din ultimii ani, nu le‑am lăsat să‑mi influențeze poemele prea mult. Am doar un poem referitor la război și doar unul care face referință la pandemie. Cu toate că în viața de zi cu zi am pus mult accent pe informare și m‑au afectat mult, în special pandemia, m‑au inspirat mai mult nuanțele mici, lucrurile care mi se întâmplau direct mie sau oamenilor din jurul meu. Întotdeauna mi‑a plăcut să scriu mai mult despre individualități.
Ai lansat volumul tău de poezie în cadrul Salonului Internațional de Carte „Bookfest”. Ce ai putea să ne spui despre feedback‑ul din partea cititorilor? Cum crezi, în ce măsură publicul rezonează cu poezia contemporană tânără?
Mi se pare o temă dificilă, și asta pentru că sunt multe perspective. Publicul care cu adevărat contează, cel pregătit și deja format, este capabil să rezoneze cu astfel de poezie și chiar să o aprecieze, ceea ce mă bucură enorm. Însă tineretul larg rămâne încă dezinteresat de poezie, lucru care mă întristează și îngrijorează. Pe tot parcursul liceului am încercat să inspir colegilor mei o dragoste pentru poezia postmodernistă, însă mi‑am dat seama că acesta rămânea doar un aspect mai ciudat al personalității mele. Cu toate acestea, am primit de mai multe ori mesaje de laudă din partea unor tineri pe care nici nu îi cunoșteam, spunându‑mi că rezonează cu poezia mea, ceea ce este un vis pentru orice debutant. În general, cred că generația mea mai are de lucrat la acest aspect, însă oamenii cu adevărat interesați de poezie și literatură nu fac diferența ce ține de vârsta scriitorului. Mi se pare că acest lucru se întâmplă datorită faptului că literatura română este ca o mică mare familie, în care orice scriitor competent este binevenit și promovat, ceea ce e partea mea favorită a lumii literare.
Crezi că poezia este o formă de autocunoaștere? Care ar fi definiția ta pentru poezie?
La fel ca orice gen de artă, poezia poate fi o formă de autocunoaștere, cu toate că nu am scris niciodată cu scopul acesta. Mi‑am dat seama, foarte recent chiar, că poezia pentru mine a fost involuntar un mod de iertare și acceptare. Am iertat oameni care mi‑au greșit și m‑am iertat pe mine pentru că am greșit, pentru ce am făcut și ce n‑am făcut. Fără măcar să‑mi dau seama, poezia m‑a ajutat să procesez evenimente și emoții peste care nu aș fi putut trece altfel. Nu m‑a ajutat să mă cunosc, dar m‑a ajutat să evoluez și să devin o persoană mai bună, atât cu mine, cât și cu cei din jur.
Ai fost admisă la Facultatea de Filosofie a Universității din București și îți doresc mult succes. Spune‑mi, te rog, ce interferențe găsești între poezie și filosofie?
O perioadă lungă de timp am avut multe dubii și frici în legătură cu filosofia, chiar dacă îmi dădeam bine seama că asta e ceea ce vreau să fac pentru tot restul vieții. Îmi era mereu teamă că filosofia mă va distruge ca poetă, însă nu cred că va fi așa. Filosofia este o știință, iar poezia este arta echivalentă ei. Ambele sunt metode de a cunoaște lumea și de a o ințelege. Atât în poezie, cât și în filosofie ne punem mai multe întrebări decât găsim răspunsuri și fiecare are un mod individual de abordare. Chiar și gândirea critică, modul de argumentare, limbajul, abilitățile de interpretare a textului sunt esențiale în ambele domenii. Iar cel mai important este că ambele sunt cariere absolut valide, care merită respectul și admirația oamenilor din jur. Filosofia și poezia au nenumărate tangențe, iar scopul meu este să demonstrez că ele pot conviețui și pot produce ceva frumos împreună.