Nicolae Esinencu s‑a aflat doi ani la Moscova, unde și‑a trăit exilul și surghiunul, dar mai cu seamă despărțirea de familie, până la paroxism – astfel arată urma stiloului curmând apăsat foaia albă și înșirând rânduri în răvașele care zburau ca gândul către TO, dar se întorceau ca o veșnicie de la TO: „nici azi n‑am avut scrisoare…” A fost ales să meargă la Institutul „Maxim Gorki” și a urmat Cursurile Superioare de Literatură, unde se învăța și economie politică, istoria falsă a altora, ateism științific etc. Acolo nimereau și „indivizi” incomozi nomenclaturii locale a timpului socialist‑de‑sovietic, pentru a fi „îndreptați” (ca ținta pe nicovală) pe drumul cel drept al făuririi comunismului (au găsit și omul…). Abia ajuns la destinație, Esinencu notează într‑o scrisoare: „Citesc Demonii lui Dostoievski și mi se pare că am nimerit într‑o moară ticsită cu draci. Suntem aici 40 de scriitori. Peste jumătate dintre noi îl neagă totalmente pe Soljenițîn, scriitorul. Mă apuc de cap: unde am nimerit eu?!”
Timp de doi ani (vă închipuiți? Esinencu nu‑și găsea loc în curtea Uniunii Scriitorilor – sta cât sta la masa lui din colț ori sub simbolicul Castan Roz (!) și imediat mergea ba la maestrul fotograf Nicolae Răileanu în laborator, ba la Natașa în barul de la subsol, ba la cei de la Muzeu, ba la biblioteca cocoanei Nicula, ba la Cimpoi cu o întrebare ori la Zbârciog cu un sfat etc…) a „stârcit la poarta eliberării de străinătatea sovietic‑de‑rusească” și s‑a ținut pe linia de plutire doar și numai datorită scrisorilor cu parfum de TO, cu parfum de Țară, de Neam, de Iarbă, de multă iarbă, cu dor de copii: „ai grijă, TO -mai citește‑le ceva din cărți”.
Vorbim de corespondența dintre ESI și TO
Această despărțire durează, se pare, exact 365 de zile, plus 365 de nopți – minut cu minut, secundă cu secundă… – înmulțite fiecare cu 2 ani… Zile și nopți bătute pe muchie, dar intensitatea emoțiilor încrustate pe răboj cu vârful ascuțit al peniței în literele cuvintelor și propozițiile frazelor din textele scrisorilor lui ESI, adresate consoartei iubite TO (și alături de ea îi vedem și pe copii – deocamdată doar doi, încă mici), penetrează cele 392 de pagini ale unei epopei cu suflet de OM și ecou de EPOCĂ.
Ziceam paroxism, pentru că, citind mesajele‑scrisori‑poeme, îi simțeam bătăile inimii și pulsul… pulsul zilelor care vin greu și se trec insuportabil de greu în această străinătate de Rusie grea și beată („Ei, priiateli, skinemsia?” oriunde întorci capul), rea și rece, și întinsă (cu care moldoveanul nostru de român, ESI, nicidecum nu se obișnuiește, când știe că a lăsat acasă iarba și cerul, mama și satul, și murmurul de la marginea pădurii, dar și muzica mustului din butoiul dat de pomană, adică de suflet, de către străbun urmașilor lui – fiului, tatălui lui Esinencu, să zicem), zic, Rusie care – Esinencu n‑a uitat – ne‑a înghițit
nemurelele deportate, înfometate, dezbrăcate, nevinovate, batjocurite… „Noi și așa suntem puțini…”
Și după toate aceste năpaste vine un timp în care „«Moscova de seară» de azi publică cu ocazia Zilelor Moldovei la Moscova două nuvele de ale mele – Trompeta și Portocala – în traducerea Titei Livenson. O poezie de Zadnipru și una de Boțu. Cred că sunt tradus prost”.
Și totuși scrisorile veneau, ajungeau la ESI… La cât de mult le aștepta, nu putea să nu ajungă, în sfârșit. „Iar cineva ne citește scrisorile. Ce vor ei de la noi? Ne iubim, da, ne iubim – iată ce pot afla!”
Regăsim și acolo, în căminul moscovit, ceea ce ni se întâmpla nouă aici, la Chișinău, când, după ce reveneam de la Odessa cu cărți în grafie latină, tipărite în România noastră, procurate de la librăria „Drujba”‑lor, colegii noștri‑ai‑lor, turnători și administratorii căminelor etc., ne pârau superiorilor lor și, în timp ce ne aflam la ore, ni le sustrăgeau din camere, de sub perne, din ascunzișuri deștepte. Ia vezi ce constată Esinencu acolo, la ai lor deja, în cămin: „În lipsa mea cineva a cotrobăit în camera mea. Deocamdată nu pot pricepe ce anume lipsește, dar că nu găsesc pe nicăieri piesa amintită – e fapt!” Exact ca în cazul în care ESI îi invitase în apartamentul de la Chișinău pe Cimpoi, Vasilache și Beșleagă la o agapă, diluată cu suflet de scriitor sincer și naiv de ESI, iar spre seară o vecină – bătrâna evreică cu geamul deschis spre vreun oraș din Israelul lor, parcă furișându‑se din romanul Evreii, îl anunțase că a fost meșterul (!) și a reparat robinetul… „Care robinet? Că nu era defect…” „A spus că a fost telefonat să vină să…” Zi în care îi dispăruse romanul Evreii, pe care l‑a rescris într‑un timp record… Era anul 1974. (Notă: Romanul Evreii a apărut în premieră tot în cadrul Laboratorului literar al Bibliotecii „Onisifor Ghibu” în română și, după un efort aparte, în limba rusă.)
„Tăcut și subțire ca un fir de poezie”
„Pe la Chișinău, mă întrebase nu știu cum odată Damian:
– Ce faci tu acolo, la Moscova?
Și nu i‑am răspuns nimic. Poate trebuia să‑i spun: am scris un roman, am scris mai multe nuvele, am scris ceva poezie, am coborât într‑un jurnal… și… m‑am uitat de aici, de la depărtare, la noi, moldovenii. Suntem mărunți, suntem puțini, suntem pe cale de năruire. Și poate trebuia să‑i spun că am conchis: trebuie să ne înmulțim!”
Ș‑apoi ce caută pe aici: Druță („N‑am auzit încă pe nimeni pe aici în ultimul timp să vorbească cu toată gura despre Druță. Așa‑i, așa‑i, așa e! Niciodată n‑o să avem loc decât la noi acasă!”); Vieru („M‑a telefonat Grigore Vieru de la Maleevka… Doamne, încă o dată zic, cât de singuri se mai simt moldovenii prin străinătate! Ne‑am întâlnit cu Vieru. Ne‑am cuprins. Am plâns. Am rămas peste noapte împreună… A doua zi, după‑masă, eu aș dori să plec… n‑aș vrea să deranjez… Grig: Te rog, mai rămâi până mâine. Altfel, plec și eu de pe aici. Rămân”); Cărare („A fost Cărare pe aici. Am fost împreună la teatru. Sărmanul. Chiar și la spectacol e plin de atenție. Biletele și le procură mai pe aproape de ieșire… Așa ca, la fiecare antract, să poată fi primul la bufet”); Cioclea („…pe acest Cioclea și pe restul moldovenilor care se învârt pe aici, pe străzile Moscovei, cu și fără motive, i‑aș aduna pe toți, le‑aș trage o mamă de bătaie”); Vodă („Lui Vodă – că așa este el – îi place să pozeze. Azi, de dragul unei poze a fost nevoit să arunce pe masa restaurantului o sută de ruble”); Ciocanu („Dar nu demult fusese Anatol Ciocanu pe aici. Mă întrebase dacă nu mă vizitase un oarecare Cioclea. Sigur că! i‑am spus. I‑am povestit cum i‑am dat bani (a cerut 15 ruble, după ce a tot smuls câte una‑două ruble o vreme – n.a.), apoi a încetat să mă mai viziteze. Am râs împreună cu Ciocanu, dar n‑a vorbit de rău”); Dolgan („Se învârte Dolgan pe aici. Acesta, când vorbește, cu un ochi se uită la ușă și cu altul la geam! Să fiu nebun dacă nu o să ajungă mai departe decât S.S. Cibotaru”).
Și ce mai fac aceia de acolo, de acasă: Cărare („Cei care n‑au avut parte, niciodată n‑au să știe ce înseamnă Săgeți de P. Cărare. O carte scrisă de un patriot. Sunt gata să mor alături de Cărare”); Saca („Saca, care a citit Iarba și mi‑a spus că i‑a plăcut nespus de mult, având și observații prețioase care m‑au făcut să‑l cred că i‑a plăcut cu adevărat bucata…”); ba chiar și Boțu („Azi am fost pe la Boțu, de, președinte! Arde cartea mea și am vrut să văd ce e cu ea. «Nu înțelegi. Dar tu citește cartea… lui… Cărare!» zice. «Am citit‑o.» «Ei, și ai înțeles? Aista‑i scriitor sovietic?» L‑am întâlnit pe Cărare și am băut până târziu. Doamne, ce se face pe pământul ista!”); Vieru („În vara anului acesta l‑am întâlnit pe Gr. Vieru, la fel de tăcut și subțire, ca un fir de poezie”).
Răsfoind pagină cu pagină și văzân‑du‑l atât de tulburat, mereu mi se părea că, iată‑iată, la următoarea pagină va… va ce?… va părăsi cursurile și va reveni la sânul familiei și al femeii iubite, la copii (așa cum au procedat alți colegi care, ca și el, nu prea vedeau rostul acelor lecții și profesori îndoctrinați…) – valoarea acelor cursuri, se lasă de înțeles, erau doar câțiva profesori și unii scriitori, invitați pentru discuții și analize literare, nu tocmai sovietizați la minte –, ori va… se va arunca… de la fereastra camerei cu numărul 228 (pe care, la plecare, o scoase de vânzare pe panoul căminului), ori va sări din tren… ba chiar l‑ar fi omorât pe poștașul care atâtea zile nu i‑a adus scrisoarea de la Tosea, și asta în timp ce ESI aștepta, ca un copil ascultător… teribil de ascultător, ori ca un adolescent
(scrisoarea de la iubită), chiar lângă lădițele poștale de la intrare…
„Nicoleta, ce nume splendid…”
„Azi am fost și eu discutat la seminarul de poezie. Ultimul seminar al acestor doi ani de studii. […] Și iată că a avut loc și discuția. Cum a decurs? Cred că s‑a vorbit cu prea multe cuvinte frumoase, cu prea‑prea multe fraze înălțătoare… A. Mejirov, în încheiere, spuse: «Uite ce am vrut să spun. Citind poeziile lui Esinencu în scuarul Herțen, lângă mine stătea Evgheni Vinokurov, un bărbat grav bolnav. Dar, în timpul lecturii, a sărit și a exclamat de mai multe ori, iar când am ajuns la poezia Urme: „Am găsit/ și pe alte planete/ Aceeași fiară/ – Timpul”, atunci Vinokurov a sărit și nicidecum nu‑l puteam calma”»”.
Ca să vezi, în această vară nesimțită (2024), cu călduri tropicale, după atâta amar de vreme, am întâlnit‑o pe Nicoleta („ce nume splendid”, zice mama într‑o scrisoare către Nicolae) Esinencu, aflată în vacanță acasă ca să se odihnească, probabil, de Germania ceea cu tot cu nemții ei calculați și „mereu ai casei” și de moldovenii noștri de ne/ români de acolo. Întâmplător. Eram în apropierea Uniunii Scriitorilor, adică pe drumul pe care Nicolae Esinencu l‑a făcut de atâtea ori. Abia am descoperit‑o în spatele ochelarilor fumurii. „Nicoleta!” am strigat aproape ca tatăl ei, surprins de „accident” și… am îmbrățișat‑o aproape ca taică‑său… Și i‑am spus, parcă aflat în debitul verbal al lui, că „în ultima vreme parcă aș fi parte a familiei voastre; uite, îl citesc pe Nanu (astfel a cerut să li se zică tuturor deținătorilor Premiului „Familia Esinencu”) – și postumele, și volumele pe care mi le‑a lăsat cu autograf… Abia acum ajung și la mine poeziile prozei lui și proza poeziilor lui, adică viața lui; lupt cu Nanu, zic, cu unele manuscrise din valiza uitată undeva – la Vitalie Răileanu; zic, urmează să apară volumul 14 dialoguri plus unul, adus la „bun de tipar” și multe altele; apoi alt volum cu corespondența întreținută cu colegii de breaslă din spațiul ex‑sovietic, pe care i‑a cunoscut. Acel Unul… este Doamna Antonina Esinencu (Darca Mea), cu destăinuirile ei, în care constată franc: «Nicolae nu a făcut literatură angajată…» și a mai spus că «…nu ne citim» – câtă dreptate a avut și mai are”. „Știu” zice Nicoleta, adică cunoaște aceste texte. „I le‑am dat lui Răileanu… Mama a avut dreptate…” zice Nicoleta, dar eu aud: „Mama a fost a lui Tata” – îi văd doar împreună, la braț, ca în fotografia aceea de pe coperta cu 14 dialoguri… Era aceeași Nicoleta, dar nu prea dispusă la vorbă… Așa e – după ce ne despărțim de părinți, devenim alții și căutăm să le semănăm măcar cu ceva. Se grăbea la repetiții. La teatru… Credeam că o să ne mai vedem, pentru a dizolva unele neclarități din biografia lui… N‑am avut îndrăzneala să‑i cer un număr de telefon… Știu, deja a plecat… la nemții ei…, dar o să mai revină, dacă o să mai fiu…
În una din scrisorile adresate fiicei sale, Nicoleta, mama îi scrie: „Acum, când ați crescut mari, credeam că, în sfârșit, voi avea timp și pentru mine. Astăzi nici ochelarii n‑am timp să‑i șterg. Unicul lucru care îmi aduce satisfacție, mai degrabă materială, sunt traducerile. După ce tânjesc? După cartea cea de versuri pe care așa și n‑am scris‑o”.
„De câte ori plouă înnebunesc de dorul tău…”
Acum să‑l vedem pe ESI în chiar primele zile după despărțire:
„Îl sărut pe Fănuș, îl sărut pe Dienaș și rămân mereu lângă tine…!” (1 septembrie 1971, Moscova). „Am unica scăpare, salvarea mea – voi! Voi, pe care vă știu că sunteți și sunteți ai mei!” (6 septembrie 1971, Moscova). „Mi‑am pus o hartă pe perete. Acum îmi e mai ușor. De câte ori ridic ochii, vă văd aici, alături de mine”; „Spune‑mi acele cuvinte care ar putea să‑mi înlocuiască dragostea!” (18 septembrie 1971, Moscova).
Acum s‑o vedem pe TO în ultimele zile după despărțire:
„Tata vine? Nu se va duce mai mult la Moscova? întreabă Fănuș.”
„Plouă. De câte ori plouă înnebunesc de dorul tău. Sunt ploaie. Cad peste tine. Îți sărut ochii, gura. Vai, dar de ce ai scos umbrela? A ta T” (24 iunie 1973, Chișinău).
N.B. Un coleg de breaslă, și anume EmGP, la revenirea din străinătățuri în „orașul de pe bîc”, cum prefera să‑i tot zică în zeflemea, zic, la revenirea dintr‑o călătorie de prin Africa în capitalia zdrențuită de politicienii hrăpăreți, îi veni s‑o îmbrățișeze ca pe cea mai scum‑ pă, cea mai dragă, chiar fenomenală și extraordinară din lume. O fi zis: „Când am pus talpa pe pământul nostru și am simțit căldura țărânei, m‑am eliberat de toate relele. Mi‑am simțit rostul, mă simțeam în sfârșit protejat, lucru pe care nu‑l admiteam nici în subconștient altcândva. Abia acum, adică anume în acea clipă am simțit frumusețea oamenilor noștri și a meleagului natal”.
EmGP a lipsit de acasă doar câteva zile, dar… Copilul teribil – doi ani…
„Așa‑i, așa‑i, așa e! Niciodată n‑o să avem loc decât la noi acasă!”
P.S. Cartea Strigăt de iubire. Corespondența dintre Nicolae Esinencu și soția sa Antosea Darca sau ESI către TO și TO către ESI a apărut la Editura Junimea de la Iași în anul 2023. Selecția și prefața îi aparțin lui Vitalie Răileanu, critic și istoric literar, iar coordonatoarea ediției este Lidia Kulikovski; coordonatorii colecției – Frăguța Zaharia și Lucian Vasiliu.
NOTĂ. Manuscrisul volumului în cauză este parte a colecției „Nicolae Esinencu. Postume” din Laboratorul de cercetări literare și biobibliografice al Bibliotecii „Onisifor Ghibu”, fapt confirmat și de unii „curioși”, care au solicitat veridicitatea manuscriselor
