Turgay Kantürk a absolvit, în 1990, secția de teatru a Conservatorului de Stat al Universității Mimar Sinan. Primele sale poeme au fost publicate în 1981, în revista „Olușum”. De-a lungul anilor, articolele și poemele sale au apărut în numeroase reviste, printre care „Hürriyet Gösteri”, „Argos”, „Şiir Atı”, „Yasak Meyve”, „Şiirden”, „Varlık” și „Kitap-lık”. În 1991 a publicat prima carte, İlk Gibi Son, pentru care, în același an, a primit Premiul de Poezie „Behçet Necatigil”. În 1994 a publicat cartea Siyah Eșya. În 1996 i-au apărut două volume: Ay İçin Küçük Șeyler și Öteki Sahne, ultimul realizat împreună cu artistul plastic Șenol Yorozlu. În 1997 a publicat volumul de poezie Göl Felaketleri. În același an, împreună cu pictorul İbrahim Çiftçioğlu și designerul Savaș Çekiç, a realizat lucrarea interdisciplinară Alfabe Meleği. Poeme alese a apărut în 1999, iar Tuzak Kitap, în 2000. Între 1999 și 2004 a realizat emisiunea „Okudukça”, difuzată de TRT 2. În 2004 i-a apărut volumul de proză scurtă Hayat Siyah Ölüm Beyaz. În 2017 au fost publicate două cărți: Yanlıș At, Ve Șah, primul volum de eseuri și texte ale autorului, precum și Saklanmak, tradus de Juliette Bastard. În 2019 a apărut Övgüler Kitabı. Turgay Kantürk a fost redactor-șef al revistelor „Eski’z”, „No”, „NoEdebiyat”, „Şiirden” și „No Yirmi Yedi”. Poemele sale au fost traduse în engleză, franceză, spaniolă și sârbă. În prezent trăiește la Istanbul și Bodrum.
Sunt pământul pe care călcați peste morți
Nu mai semănați semințe
Nu-mi mai culegeți recolta
Sunt pământul pe care călcați peste morți
Niciun fir verde nu răsare
Niciun fruct nu crește pe ramura mea
Sunt pământul pe care călcați peste morți
Cerul meu este întunecat
Soarele meu nu strălucește
Sunt pământul pe care călcați peste morți
Copilul meu, calul meu de lemn
Gaza însângerată
Mama mea a murit
Tata lipsește
Eu
Nimic.
Cealaltă jumătate
a cuvântului
Ah! M-am apropiat de tine cu vocea mea, și tu ai venit
erai ca luna, bătând la ușă
Nu! Eu nu dormeam.
Ah! Planeta asta este atât de bătrână
niciodată nu se oprește la stația lucrurilor cunoscute
mâinile mele se agață de umbră.
Ah! Cuvântul este o diligență
jefuiește sensul, limpede,
cuișorul meu se usucă în Neant.
Ploaia este cealaltă jumătate a mea
plec, privesc de departe
Spre tine! Cal pur-sânge al discursului!
Ah! Altădată mi-aș fi ucis geamănul!
Vis – moarte fântânilor
Și eu, așa, dintr-odată,
fără să-mi dau seama de existența și absența mea,
să sar de pe o piatră pe alta,
așa cum am mers până acum, centimetru cu centimetru,
pe potecă, pe marginea buchetului.
Aștept, dar vecinii…
Jaccottet este deja bătrân
Bouchetul mi-a căzut din buzunarul vestei
Oare Dupin mai trăiește? i-am pierdut de mult urma
Laude este încăpățânat, câinele lui latră mereu
Sunt singur, după cum știi.
Fântâna asta se umple doar așa
iminentă, virgină, complet goală
Voi merge, nu-mi revine mie să încep
vin de la capăt
umedă!
(Traducere din turcă în franceză de Metin Cengiz și din franceză în română de Maria Ivanov)
