„Nu avem decât ceea ce vedem cu ochii. Dar și asta doar foarte rar.”
(Amos Oz, Iuda)
Marin m-a sunat de cum urcase în microbuz și mi-a zis că avea să ajungă pe la douăsprezece. Am stabilit să-l aștept la Gara de Nord, altfel se supără foarte tare. Deși de la 16 ani umblă prin lume, de câte ori vine la Chișinău, mă roagă să mă duc cu el peste tot, de parcă eu n-aș avea chestiile mele. De data asta, îi trebuia să fie, până la ora două, la autocarul spre Praga, ce pornește din fața Academiei, instituție unde mă arăt și eu marțea și joia, că-n celelalte zile muncesc în altă parte. Iar el hotărâse să plece marți, după Blajini.
Am ieșit mai devreme, nu cumva să ajungă el înaintea mea și să mă sune într-o disperare. Degeaba-i spui că e la doi pași. Marin în veci n-ar lua un taxi, ca orice om normal, cu bagaje și bani destui la dânsul.
Ca să nu stau fără treabă în mașină, mi-am luat o cafea și m-am dus într-o parte să fumez. „Sigur, iubita… Da’ cum?… Măcar câteodată… Da’ el niciodată. Ap’ aista e tată?” În ce poveste oare era implicată femeiușca în hanorac kaki, ce vorbea la telefon?
Număram microbuzele ce soseau la peron, dar Marin nu se vedea printre cei care coborau. A ajuns la și zece, nervos de parcă tocmai pierduse o jumătate de milion la loterie.
― Să-i bag în mă-sa de beliți!… Credeam că n-ajung azi.
S-a mai liniștit abia după ce-a pus în portbagaj geanta și rucsacul, de la care mirosea a pârjoale.
― Noroc, frățică. Ce mai faci?… Văd c-ai slăbit oleacă. Ce, parcă nu te hrănește femeia?… Am hali noi cîte-un hot-dog, dar mă tem c-o să întârzii la autobuz. Hai să-mi las bagajele și să prind un loc mai bun, pe urmă, putem să stăm la vorbă.
Mai întâi, a trebuit să-i explic ca unui copil alintat de ce trebuie să mergem până aproape de podul de la circ, ca să ne întoarcem, când lui îi trebuia în altă parte și cât mai repede. Pe urmă, să-l compătimesc, de parcă eu l-am însurat cu Liuba lui, că numai de la dânsa i se trag toate și dacă atunci, în 2010, ar fi cerut-o pe Veronica, azi era om la casa lui, nu un prăpădit printre străini.
— De ce ești atât de sigur că dacă o luai pe cealaltă, viața ta ar fi fost altfel?… dar mi-am dat seama că nu era cazul să-l
provoc.
Totuși, de cum a coborât din mașină, și-a sunat nevasta, să-i spună c-a ajuns cu bine și că e lângă autocar. Nu știu ce voia
aceea de la dânsul, c-au tot vorbit minute bune, el măsurând cu pași de om care nu se grăbește nicăieri pavajul din fața
Hotelului „Chișinău”, de la colțul dinspre Academie până la bulevardul Negruzzi. La un moment dat, am urcat în mașină, să
nu mă vadă cineva din fabrica științei că umblu aiurea, când orele de lucru „trec pe rând, trec pe rând”…
După toată vorbăraia cu Liuba lui, Marin se întoarse mai optimist.
— Cât e ora? mă întrebă el. Mamă dragă, deja e trecut de unu. Am vrut să ne ducem undeva să mâncăm, dar nu văd niciun local pe aici și nu știu dacă mai am ceva bani de-ai noștri…
— Las’ că azi ne alintăm ca studenții, i-am zis. Să vezi ce-ai pierdut în viață…
Am traversat pasajul subteran și am luat de la „Fidesco” două sticle la 0,75 de Sprite, el mi-a zis c-ar bea o bere, dar când am ajuns la casă, avea subsuoară trei sticle de Baltika 7. Am trecut înapoi pe la „Fornetti” și-am cerut câte un kebab cu pui și o pungă de mini cu cremă de cașcaval. Am achitat eu, după ce Marin s-a dat în stambă, întrebând vânzătoarea dacă are de unde să-i dea rest din 50 de euro.
— Unde te pornești? m-a întrebat el mirat, când a văzut că deschid ușa de la mașină.
— Nicăieri. Urcă și tu. Dar, dacă vrei, poți să stai unde șezi…
Nu se aștepta la atâta ospitalitate din partea mea. Probabil, își închipuia că o să-l invit într-un birou cu secretară la ușă, iar el să se așeze într-un fotoliu și să facă un selfie cu cel mai bun prieten, pe fundalul unor rafturi pline cu cărți și statuete ale savanților celebri.
— Cum, bre, ai învățat atâția ani, ca să mănânci în mașină sau prin tufari?…
— Las’ că atunci când am să ajung mare director, numaidecât o să te chem.
— Eu credeam că tu numai pe la restaurante de lux umbli… Da, fratele meu, bine că nu m-au trimis și pe mine la învățat…
După Liuba din Valea Norocului, devenisem și eu, iată, o mare dezamăgire pentru el.
— Da’ măcar cât îți plătesc pentru cărțile pe care le scrii? m-a întrebat cu gura plină, după ce se așeză pe scaunul din față.
— Ei, din cărți face bani editura, tipografia, nu și autorul. Îți dă niște exemplare, acolo, și cam atât.
Văzându-i decepția, am încercat să dreg busuiocul:
— Bun, am obținut niște premii… Nu-s cine știe ce bani, dar oricum, tot înseamnă ceva.
Se uita gânditor prin parbriz, precum un moromete pus în fața propriului destin.
— Bucură-te că ești acasă, lângă femeie și copii. Eu stau câteodată și-mi vine să urlu. Mai ales noaptea, că ziua te iei cu lucrul și e altfel. Iar când mai auzi de la altul că femeia îi umblă numai prin baruri, te gândești, oare a mea chiar e cuminte sau și la mine mai sare cineva gardul, când nu-l vede nimeni?…
Nu știam ce să-i zic. Nu auzisem că nevastă-sa ar fi dintre acelea, dar dacă nici el nu putea să jure, eu cu atât mai mult n-aveam treabă.
— Ai auzit ce-o pățit Pavlușa nostru? mă întrebă el și se apucă să-mi povestească ceea ce aflasem câteva zile în urmă de la mama. Știi că lucra cu vărsu Ghiță la Germania? Da’ femei-sa o rămas la Fălești. Din câte mi-a spus el, trăiau în apartamentul lui sora ei, îmi pare că l-au cumpărat chiar, dar n-au făcut actele. Bun, ții minte că ne-am supărat atunci că nu ne-a poftit de cumătri, chiar dacă am învățat într-o clasă, da’ pe Costică al lui Bostan l-a luat, că fuseseră vara ceea cu dânsul la Moscova?… Ei, amu ce i-o făcut cumătrul Costea? Cât el lucra ca prostul acolo și-i trimitea femeii bani acasă, aceea umbla cu Bostan pe la toate saunele. Chiar și-n sat au fost de câteva ori, că nici nu se ascundeau. Da’ mam-sa lui Bostan știi cum e? S-o lăudat că fecior-su are copil la Fălești. De unde, tămădăul mamei lor?… Când vine Pavlușa acasă, vuiește satul. Ce-ți pare? Cât a așteptat pașaportul, că trebuia să-l schimbe, a stat la hotel, în Bălți, că la Fălești nu mai avea la ce se duce, și nici la mă-sa n-a vrut să tragă. Într-o zi a luat-o pe frumoasa ceea a lui, copiii și a venit la Chișinău, să dea analizele celea, să vadă dacă-s copiii lui. Că femeie-sa așa i-o spus, că băiatul nu-i făcut de dânsu. Și ce-ți pare?… El e tata. Și la fată, și la băiat. Da’ se vede, băi, că amândoi îs bălani, ai lui Bostan îs smoliți, neam din neamul lor. Și iaca așa o rămas și fără familie, și fără casă, și fără neamuri. Da’ câte istorii de astea auzi… Așa că bucură-te și ai grijă de familie. Poate crezi că noi, cei care ne ducem încolo, avem mai mulți bani și ni-i bine, noi însă știm că cel mai bine este aici.
— Știi pătărania despre popa cu Renault albastru? Un polițai care stătea cu radarul la marginea drumului se plânge pe viață unui preot pe care l-a tras pe dreapta, și la urmă zice: „Eh, e bine acolo unde nu suntem noi”, la care părintele: „Da’ unde, fiule, o fi asta, că voi peste tot sunteți?…”
Nu s-a prins, pentru că eu nu știu să spun bancuri, așa că a trebuit să-i explic:
— Polițiștii, băi. Sunt peste tot! Asta-i ideea…
— A, da. Așa-i. Numa’ că nu-i de râs. Eu, când îi văd, caut unde să mă ascund. Când eram la Moscova, nu știu cum te cunoșteau că nu ești de-al lor și deodată îți cereau documentele. Câți bani le-am dat, văleu Doamne! Peste câteva zile, iar veneau peste noi, că știau unde să ne găsească…
Am dat geamul în jos și mi-am aprins o țigară. Marin și-a deschis o bere.
— Dar nici aici nu-i chiar bine, m-am gândit eu să-l contrazic. Tu-l știi pe vărmiu Oleg, de la Sângerei. Trăia cu nevasta la Bălți, ea e de pe la Florești. El lucra la un magazin de mobilă, cu salariu „moldovenesc”, dar acasă, lângă familie. Noroc că trăia în apartamentul lui frate-su și nu plătea chiria. De la o vreme, au început a se sfădi, că lui nu-i mai era a veni acasă. Iar vreo lună-n urmă, ea a luat băiatul și s-a dus la părinți. El se ducea sâmbăta, să-și vadă copilul, o întreba și pe dânsa dacă vrea să meargă acasă, și ce crezi? Ea-i spune că și-a găsit pe altcineva, vorbește de ceva timp cu un românaș de prin Spania și vrea să se ducă la acela. Copilul îl lasă la mă-sa, că ea vrea să-și refacă viața. Poftim! Așa că, dragul meu, nici aici nu e ușor. Că dragostea e așa, o cămașă albă, cum am scris eu cândva într-o poezie, de plânge lumea pe la nunți.
— Hm, dragostea e o cămașă albă. Ce-ai mai zis-o!…
A dat peste cap berea ce mai rămăsese în sticlă.
— Nu știu dacă toate cărțile voastre vă ajută să fiți mulțumiți pe viață…
Am tăcut amândoi, ca la priveghi. Nu era momentul să-l contrazic, cu argumente ce nu valorau cine știe ce în ochii lui. Înțelegeam că răutatea asta venea dintr-o frustrare adunată în ani. Chiar dacă n-am ajuns, deocamdată, mare om, eu îl petreceam pe dânsul, nu invers.
La fără zece, am coborât din mașină. Am mai fumat o țigară, i-am urat drum bun, el a urcat în autocar, iar eu m-am întors la ale mele cotidiene.
Acum trei săptămâni, i-am scris pe Facebook: „Noroc, Marin. Vreau să te rog ceva. Am nevoie urgent de 200 de euro. După data de 15 ne vine salariul, pot să-i trimit datoria soției tale, la microbuz. Până la sfârșit de lună, îmi mai vin niște bani, dintr-un proiect. Trebuiau să ajungă deja, dar mai durează. Nevoile însă nu așteaptă. Te rog mult. Rămâne între noi. Mulțumesc”
A văzut mesajul în ziua aceea, dar mi-a răspuns abia aseară: „N-AM”.
