Pașii
Nu‑mi număr pașii,
Pierduți în tumultul zilei,
Precum banii
La un câștig
Sau o pierdere,
Precum prietenii
La un noroc
Sau un necaz,
Precum anii
La o răscruce a vieții.
Nu‑mi număr pașii,
Chiar dacă întorc,
De fiecare dată,
Privirea în urmă.
Autoportret
Sunt strigătul unei celule,
Înfometată de universul Patriei,
Chinuită de hipoxia
Rațiunii unora.
În această lume minusculă,
Ajuns la o răscruce de ani,
Caut Luceafărul demnității,
Materia verbului „a fi”.
Sunt fătul Primăverii,
Născut la sfârșit de mileniu,
Îmbrăcat în cămașă albă
La ceas de Speranță
Și rugă pentru Viață.
Mi‑e dor
Mi‑e dor de casa părintească,
De cozonaci și pască la cuptor.
Parcă o văd pe mama la fereastră,
De tine, tată, tot îmi este dor.
O lume‑n aparență fără griji,
Dar cu un mare și temeinic rost.
Eram o casă plină de copii.
Ce vremuri, frate, au mai fost!
Mi‑e dor de hornul cel din lut,
De drumul șerpuind la vale.
De‑acolo, din eternul absolut
Pornit‑am pe a vieții cale.
Acum, când am ajuns părinți,
Iar unii dintre noi chiar și bunici,
Ne închinăm și ne rugăm la sfinți
Să‑i ocrotească Domnul pe cei mici.
Mi‑e dor de pomul cel de nuci,
De‑albastrul infinit din ceruri.
Lumina Învierii de atunci
Și azi o port cu mine‑n mii de feluri.
