Astfel, sub semnul creativității, ne-am reîntâlnit ieri dimineață la Palatul Culturii din Bistrița, unde am participat la două ateliere de scriere creativă ținute de Ion Agaci și de Augustina Visan. Fiind repartizați aleatoriu, eu am ajuns în grupul coordonat de poetă. Întâlnirea a debutat cu un joc – o activitate despre care Augustina Visan ne-a spus că are rolul de a ne conecta, de a ne obliga să ne apropiem unii de alții. Așezați în cerc, am pornit un dialog simplu, bazat pe o structură fixă: fiecare îl întreba pe cel din dreapta Unde ai fost?, primea răspunsul La magazin, urmat de Și ce ai cumpărat?. Regula era ca obiectul ales să fie preluat, mimat și repetat de fiecare până când făcea înconjurul întregului cerc. Așa s-a întâmplat să trecem cu toții prin mișcările mersului pe bicicletă, prin aerul unui evantai sau prin gestul de a tăia al unei foarfeci, pentru ca, la final, să primim îndemnul de a lăsa totul.
După ce ne-am destins prin joc, poeta ne-a oferit câteva repere esențiale pentru scris, îndemnându-ne să așternem pe hârtie exact ceea ce simțim și ce ne deranjează, fără teama de a supăra sau de a fi judecați pentru sinceritatea noastră. Prima provocare colectivă a fost realizarea unui poem în lanț, un exercițiu de „sincronizare oarbă”, în care fiecare a scris câte un vers fără să știe ce notase cel de dinaintea lui. A urmat un moment de introspecție, o întoarcere în trecut către volumul de debut al Augustinei Visan. Versurile ei, puternic ancorate în universul copilăriei, aduceau la suprafață traume timpurii și legăturile complicate de familie, explorând cu acuitate relația cu mama, tatăl sau sora. Această confesiune ne-a pregătit pentru exercițiul individual, unde am primit o dublă provocare: să alegem între a pune pe hârtie o durere proprie și a ne transpune în perspectiva unui obiect, descriindu-i existența fără a-i rosti vreodată numele.
(Preluat de pe ALECART)
