În luna mai a anului curent am avut posibilitatea de a participa la „Craiova International Shakespeare Festival”, în cadrul atelierului pentru tineri critici de teatru organizat de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru. Unul dintre spectacolele pe care le-am văzut acolo mă urmărește și azi. Este vorba despre OFELIA. Afterlife de Dan Coman, în regia Antoanetei Cojocaru. Am schițat aceste idei imediat după spectacol, sub impresia puternică a celor văzute. Simt și acum, rememorând, presiunea sălii în care s-a jucat. Nu știu dacă proximitatea scenei este un concept regizoral sau a fost efectul sălii mici în care s-a jucat, dar faptul că eram la o margaretă sau violetă distanță de actrița Antoaneta Cojocaru și de trupa Beethoven Crisis m-a făcut să mă simt în aceleași ape cu ei. Mă simțeam parte a tot ce se petrecea în fața ochilor. Parte din decor, din economia spectacolului. Mai ales că piesa începe exact așa cum încep diminețile mele – cu o cană de cafea. Ofelia are un întreg ritual de preparare a cafelei, acesta fiind un element distinct al vieții sale subacvatice. Întreaga ei viață este redusă la perimetrul unei bucătării, chiar dacă locuiește în imensitatea mării: „Bucătăria asta e regatul meu”. Replica trimite la concepțiile învechite despre rolul și locul femeii în societate, pe care spectacolul le pune treptat sub semnul întrebării. Ofelia nu își recuperează însă vocea doar prin cuvinte. Antoaneta Cojocaru o face să vorbească prin întregul corp: prin gesturi, prin privire, prin felul în care ocupă spațiul, prin apropierea sau retragerea față de public. Corpul devine, la rândul lui, o replică. Vedem cum femeia care a fost cândva împinsă spre marginea propriei vieți începe să și-o revendice. Iar cafeaua are aici un rol important. Devine aproape un simbol al deșteptării, al nevoii Ofeliei de a fi trează și prezentă în propria viață și, în cele din urmă, în viețile noastre, ale spectatorilor. Nevoia ei de energie pentru a-și putea spune povestea până la capăt. O poveste pe care nu a apucat să o spună, căci Shakespeare nu i-a dat dreptul la replică. Dan Coman o invită la microfon, iar de acolo Ofelia, întruchipată de Antoaneta Cojocaru, spune tot ce n-a avut timp să spună. Ne prezintă perspectiva ei asupra lucrurilor. Ne vorbește pe mai multe voci. Aduce în prim-plan vocea copilului, sapă acolo, la origini, să vadă de unde i se trage supunerea, dar mai ales inocența dusă la extrem, care o face să rămână chiar când Hamlet îi spune „Du-te la mănăstire”. Foarte ingenios procedeul scenic pe care îl folosește Antoaneta Cojocaru pentru a reveni în timp, pentru a coborî în straturile trecutului. Mă refer aici la proiecțiile video de pe ecrane, unde apar personalități din lumea teatrului românesc care întruchipează personajele din Hamlet: Laertes – Daniel Pascariu, Polonius – Adrian Ciobanu, Gertrude – Oana Pellea, Hamlet – Marius Manole și regele – Ducu Darie. Pe ecran apar doar portretele lor, iar Antoaneta Cojocaru face un joc de rol, invitându-i la masa confruntării. Stă în dreapta mesei și-i pune o întrebare tatălui său, Polonius, apoi trece de cealaltă parte a mesei și-i dă replica lui Polonius cu vocea, gesturile și mimica lui Adrian Ciobanu. Atât de bine este lucrat acest moment, atât de fidel îl imită pe fiecare, încât tind să cred că alegerea lor nu este deloc întâmplătoare. Mai ales că într-un interviu pentru „Formula AS” actrița vorbește despre cei 15 ani de când împarte aceeași scenă cu actorii Marius Manole și Oana Pellea, menționând importanța lor în devenirea ei, admirația pe care le-o poartă. Interesant e aici cum soarta Ofeliei se intersectează cu cea a actriței și regizoarei. Ofelia nu mai este numai Ofelia lui Shakespeare sau a lui Dan Coman. Este și o proiecție, fragmentară, a Antoanetei Cojocaru. După această suită de dialoguri pe care le poartă cu personajele-cheie din viața sa, înțelegem că existența personajului a fost prinsă între două replici: „Ofelia, draga de Ofelia, tu nu știi” și „Ofelia, îți poruncesc ”. Dar unde era Ofelia? Ce gândea „draga de Ofelia”? Ce simțea? Am adorat și momentul în care, tulburată de această concluzie, Ofelia se îndreaptă spre fereastră și vede acolo o pasăre albastră extrem de frumoasă. Inedită această metaforă – o pasăre tăcută și cuminte pe pervaz, în loc să zboare. O pasăre, în mod normal, ar sfida înaltul cerului. Aici e un simbol al destinului Ofeliei pe pământ. La fel de tulburător este și dansul cu sine în oglinda imaginară. De o parte e Ofelia adultă, de cealaltă parte e o copilă – ambele îmbrăcate în alb, asemenea unor mirese. Asta m-a dus cu gândul și la un dans cu moartea. Fetele se schimbă periodic cu locul, trec prin rama oglinzii, ca printr-un portal care o duce pe fiecare spre o altă Ofelie, un portal al timpului. Iar această trecere a lor, cred, vorbește despre zbuciumul lăuntric al Ofeliei, despre încercarea de a-și îmblânzi copilăria, de a se găsi pe sine, cea adevărată, cea autentică. Pentru că și în piesa lui Shakespeare ea pare a fi autentică abia când își pierde mințile, atunci când spune lucrurilor pe nume. Or, și Ofelia lui Coman își aprinde țigara când termină dansul cu copilăria. Și se găsește. Își găsește propria definiție: „O femeie înaltă și singură, dar sigură de ceea ce am de făcut”. Interesant și foarte reprezentativ este și momentul în care la aceeași masă a confruntării vine și frica ei. „Frica mea e mult mai puternică și mai frumoasă decât mine”, spune Ofelia. Și cu cât mai multă putere îi dă Ofelia, cu atât frica, jucată de solista trupei Beethoven Crisis, se dezlănțuie – urcă pe masă și râde în hohote. Frica de a nu fi suficient de bună a urmărit-o și pe pământ, spune Ofelia, iar această frică a învins-o, a înecat-o. Acum, de acolo, de jos, privește în sus: „Ești aici, e cineva acolo?” Caută o prezență. Îl caută pe Dumnezeu? Ne caută pe noi? Poate, își caută un rost, pentru a nu se trezi doar ca să bată „ca descreierata din inimă”? Găsește, în cele din urmă, un sens în a-și spune povestea.
Spectaculoasă de-a dreptul această punere în scenă. Muzică, dans, text – toate se întâlnesc aici fără să se anuleze reciproc. Deși spectacolul se încheie cu o pânză imensă de păianjen care se lasă în jos, precum o cortină, sugerând că peste toate se lasă, la un moment dat, uitarea, totuși nu pot uita acest spectacol. Mă va bântui mult timp.
