Ultimul volum de poeme al Svetlanei Cârstean a însemnat, pentru mine, descoperirea unei poezii care se bazează pe ficțiune fără a explicita o poveste. Accentul acestei poezii cade pe imagine și, respectiv, pe imaginar, un imaginar al cotidianului, în care personajele poetice se transformă unul în altul. Bref, autoarea nu-și propune să facă o poezie a realului: „nu e minciună ceea ce sînt/ nu e minciună că sînt/ dar nici adevărul nu mai are atâta importanță ca altădată”. Sînt alta de Svetlana Cârstean, ne oferă, cum bine punctează Anastasia Gavrilovici pe coperta a patra a volumului, un performance de contorsionistă. Pe lângă observația flexibilității corpului textual, aș adăuga și capacitatea autoarei (de alergător de sprint) să urmărească, la mare viteză, posibile transformări și flexiuni identitare (ficționale sau nu). Să le pună întrebări acestor posibile identități („cui te opui” sau „tu a cui ești?” etc.) și să revină cu răspunsuri noi și redefiniri neașteptate: „mereu e o oglindă între mine și mine”. În Lumea incertă a cotidianului de Sorin Alexandrescu, autorul ne propune noțiunea de lume indefinită („dar mereu redefinibilă”, scrie acesta). Tocmai definiția sau, mai bine zis, redefinirea, lectura plurală a cotidianului, interpretarea multiplă a acestuia, este motorul acestui poem-fluviu.
Autoarea urmărește fixarea temporară a hartei unor locuri interioare supuse unei permanente eroziuni, iar repetițiile, reluările, marchează descoperirea unor noi algoritmi al teritoriilor intime. Astfel, acest poem-fluviu traversează geografii exterioare și interioare, marcându-și descoperirile, definindu-le, ca, mai apoi, aceste definiții să fie refăcute în poemele următoare.
Întrebarea la care se revine insistent este: „ce fel de poetă ești?”, întrebare venită din partea personajului Hiromi (care se referă, din câte știm, la poeta japoneză contemporană, Hiromi Itō). O întrebare intimidantă, dar care generează noi mutații ale geografiei interioare. Acest „ce fel de poetă ești?”, îi devine autoarei un punct de pornire în explorarea poeziei ca ficțiune, dar și a poeziei ca terapie. Anxietatea întrebării „ce-ar fi dacă?” se transformă, și ea, într-un chinuitor joc ficțional. Explorarea imaginarului, transformarea caracterelor reale în personaje: „asta e o ficțiune și nu e despre tine”, este și o recunoaștere a faptului că pactul autobiografic („susțin/ cultiv/ această nenecesară sinceritate // încurajez/ această sinceritate/ inutilă” p. 19), biografismul, confesiunea, pot ajunge în zone în care acestea din urmă nu mai comunică nimic, iar, pe de altă parte, jocul ficțional, are mai multe șanse de a pătrunde în spațiile albe ale realului și de a le umple: „adevărul e în cu totul altă parte decât acolo unde se dă lupta// asta ne-a obosit cel mai mult în ultimii ani”.
Întrucât poezia autoarei se preocupă de celălalt, de eul privit de la distanță, din oglindă, apoi, de sinele care nu poate fi văzut: „și numai ce văd fără să mă uit în oglindă sînt eu”, supozițiile („aici e povestea unei presupuneri”) sunt felul prin care autoarea încearcă să își construiască, mereu și mereu, imaginea celuilalt, imaginea lumii de dinafară, dar și imaginea lumii celuilalt: „aproape că intru la tine în casă pe google maps/ traversez stradă cu stradă/ fac drumul de la supermarket pînă în fața blocului/ zi de zi” sau „încerc să învăț/ o limbă veche/ care să semene cu a ta”, „pentru că ne alunecăm unii altora printre degete mereu”. Dragostea, la autoare, înseamnă această învăluire de presupuneri, care să apropie distanțele, o încercare de a traduce, atât pe sine, cât și pe celălalt, păstrând grația inițială.
Proiectul poetic al autoarei înseamnă o imensă dedicație față de această grație și frumusețe „Învingătorii știu ce e frumusețea și nu se rănesc între ei”. E o carte care se citește, dar, mai ales, care se recitește, la care se revine, ca la o hartă.
***
nu am deloc imaginaţie
doar o dorinţă continuă de expulzare și o nevoie să plîng
în timp ce luna se înalţă retezată ca un copil pe umerii tatălui care îl aruncă întruna în mare
și îi vezi mereu numai capul o minge peste ape metalice
lungi
cînd vara e gata și toamna vine în valuri
e bine să fii departe
prietenii mei cei mai apropiaţi nu înţeleg plînsul
ei nici nu plîng vreodată
mă privesc ca pe o lună nouă de care nu poţi să te apropii
și pe care o ai în faţă tot timpul
