Să ai o prietenă fidelă cu care să râzi, să te cerți, să plângi, să te bucuri, apoi să o pui sub pernă și să adormi cu ea rămâne a fi doar cartea. Din toate relațiile de până acum, doar ea nu m-a trădat, nu m-a mințit, nu m-a lăsat singură niciodată și nici tristă n-am fost. Ea definește înțelepciunea pe care o căutăm cu lumânarea.
Recomandările de astă dată vin de la Dumitra Râșnoveanu, prin splendida ei carte Daphnia. Povestea puricilor galbeni răscolește tenebrele bălții Pietroiu pentru hrana de aur a peștilor. Relația omului cu natura, dialogurile deflorate de impuritățile societății, adevărul nealterat al vieții, toate se aranjează pe firmamentul gândurilor unei jurnaliste, care accede să descopere arta scrisului așezându-se în „trenul prieteniei” spre Chișinău. Primul ei job la ziarul „Sfatul Țării” o lasă în fața unor intense experiențe despre oamenii de dincolo de România, de care o să-și aducă aminte mai târziu zicând: „În Chișinău nu eram româncă, dar aici, în București, sunt moldoveancă”. A căutat în sufletele oamenilor identități cu care să se asocieze, a răscolit în noroaie toate răutățile care i se puteau întâmpla unei fete cu aspirații mari în fața lumii. „Știi, uneori singurătatea te face nebun, te face oricum să suferi. N-am vrut decât să scap de ea. Dar tot în cerc m-am învârtit. Am obosit de propriile-mi neliniști. Aș zbura, m-aș da cu capul de nori și de lună și-aș mai vrea să fiu doar o frunză și să nu trăiesc decât un anotimp. Să-mi fie suficient, să mă desprind de copac, să-i salut pe trecători după cum bate vântul, apoi să mă legăn a moarte, să fiu și toamnă, și pământ, și iarnă, și nimic.”
Romanul e un manifest dedicat celor care se caută prin afirmație și identitate. E o asociere perfectă cu îndeletnicirea lui taică-său, care era unic prin această căutare de Daphniapulex, purici-de-baltă uscați, hrană pentru peștii exotici, și astfel își agonisea un anumit venit pentru existență în perioada anilor ’60-’70. Timpurile nu se schimbă, doar aspirațiile fiecăruia.
A doua recomandare este Eu cânt și muntele dansează de Iren Sola. Un roman despre fluxul necontenit al timpului în care nu există moarte și nici naștere, nu există nimic în afară de vibrația pe care o produce gândul tău atunci când existența este o trăire lungă. Tragedia unei familii, în care, la distanța unor decenii, din cauze strict indirecte, a unui fulger, apoi a unui accident de mașină, moare tatăl, apoi fiul, ține în suspans nedumerirea unui munte. Ireversibil și etern, muntele trăiește neputința acestor oameni și participă de la înălțimea lui la esența existenței noastre. Lupta oximoronică dintre trecut și prezent, realul și baladescul solicită părerea vrăjitorilor, a spiritelor apelor, a fantomelor și demonilor. Eroul e atât de sincer și se întreabă: care e rostul vieții și de ce nu există un judecător care să aranjeze aceste nedreptăți ale lumii? Mai în glumă, mai în serios, muntele parcă dansează printre sutele de păreri și chintesența lui ne îndreaptă spre a ne sugera că nu ar fi serios să ne agățăm de ceva sau de cineva în această lume, dar să trăim zilele așa cum ne sunt date în toată splendoarea ei. Nimic nu e al nostru, totul este un lung și necontenit drum al zilei de mâine.
Cine își caută o valoare a timpului trebuie să o caute într-o carte. Prețul ei ar putea să fie mult peste așteptările noastre, iar noi avem doar de câștigat.
