Din abundența troienitoare a fișelor de altădată, acele cartonașe îngălbenite, cu colțuri tocite de atâtea mutări dintr-un sertar în altul, pe care le-am tot plăsmuit, oarecum poetic, în vederea unor eventuale sisteme semantice, se ivește mereu, cu o punctualitate suspectă, același petec de hârtie. Oricând și oricum aș întinde pasiența conce(p)tti-lor, ca prin miracol sau poate ca formă de umor negru, primul care apare este acesta, purtând o propoziție ce nu mai vrea să fie doar propoziție: precum a demonstrat-o istoria, obsesia față de cercuri se soldează cu sosirea soldaților.
Fișa aceasta are aerul unei axiome gramaticale, însă funcționează ca avertisment istoric. Cercurile perfecte, închise, autosuficiente, cheamă ordinea, iar ordinea, dusă la extrem, cheamă uniforma. Dintr-o figură geometrică se desprinde, aproape firesc, pasul cazon. Din rotunjimea ideii, colțurile și țevile armelor. Iar în marginea fișei, ca o notă explicativă adăugată ulterior, apare dictatorul, ale cărui degete – toate! – de la mâini, dar și de la picioare sunt arătătoare, îmbolditoare, mereu orientate spre un acolo imperativ.
Acest dictator, surprins într-un ipotetic hiatus de slăbiciune, ar încerca, la un moment dat, să se dezvinovățească. În fața unei instanțe pe care o bănuim încă viabilă, el ar spune cu un aer de profesor neînțeles: „Dar, onorată instanță, eu nu am subordonat decât propoziții, mici unități sintactice!” Și ar flutura, patetic, filele dispozițiilor sale feroce, barbare, compuse, într-adevăr, din simple propoziții subordonate. Fiindcă nimic nu pare mai inofensiv decât o subordonată: ea depinde, explică, determină, nu stă niciodată singură.
Numai că exact aici se ascunde pericolul. Propozițiile subordonate nu decid, ele ascultă. Nu conduc, ci se lasă conduse. Însă, puse una sub alta, legate prin conjuncții aparent inocente, ele pot construi fraze interminabile, în care sensul se pierde, iar responsabilitatea se dizolvă. Dictatorul știe asta. El nu afirmă, el condiționează; nu ordonă direct, ci introduce circumstanțe, excepții, completări. Iar între două subordonate consecutive poate încăpea o viață întreagă.
Mai grav este că dictatorul dictează cu greșeli. Dezacorduri grosolane, punctuație arbitrară, confuzii între cauză și scop. Iar societatea nu are voie să le corecteze. Corectura devine crimă, iar norma – sus- pectă. Gramatica se transformă în cod penal, iar manualul de sintaxă – în document subversiv. Cine îndrăznește să spună „aici se cere o principală” riscă să fie scos din frază, adică din lume, din hipertext, textualism.
Astfel, fișa despre propoziții subordonate nu mai este un instrument didactic, ci un diagnostic. Ea arată cum, sub pretextul limbajului, se poate institui dominația; cum, din subordonarea propozițiilor, se ajunge la subordonarea oamenilor. Și poate de aceea această fișă apare mereu prima: pentru că, înainte de orice sistem semantic, istoria ne amintește că acolo unde totul este subordonat, cineva, inevitabil, se crede propoziția principală.
