Efectele migrației
Violeta Gorgos: „Odată depășit complexul inferiorității pe care îl iau cu ei când trec Prutul, basarabenii reușesc să se impună”
Atunci când o idee nu te lasă în liniște mai bine de douăzeci de ani, atunci când îți iei viața-n piept și nu ți-e frică să îți duci visurile până la capăt, ajungi să obții Premiul pentru cel mai bun lungmetraj în cadrul prestigiosului Festival du Cinéma Plan d’Ensemble. Regizoarea Violeta Gorgos este un nume pe care îl echivalez cu noŗiunele de curaj, putere și talent. Iar filmul care a cucerit Canada (și nu doar) este MMM (Mario, Maria, Marinel).
E curios să îți aflăm povestea, dragă Violeta. O fată născută la Fundurii Vechi ajunge regizor la TVR Iași. Cum ai reușit să ajungi acolo?
Oameni din Fundurii Vechi au ajuns peste tot în lume și au făcut lucruri mărețe, așa că nu sunt eu o excepție. Drumul meu până la Iași a fost însă mai pe ocolite. A trecut prin Bălți, unde mergeam de două ori pe săptămână la școala de muzică. Apoi, prin Chișinău, unde am continuat studiile la Colegiul de Artă „Ștefan Neaga”. După absolvirea Facultății de Litere – la începutul anilor ’90, când limba română își căuta dreptatea –, aceste două școli (de muzică și de filologie) m-au adus la televiziunea națională, în redacția muzicală. Acolo am început să înțeleg că mai există un limbaj narativ: imaginea. Iar când s-a deschis Facultatea de Regie Film, am mers acolo. Am făcut parte din prima promoție, dar avantajul meu era că făceam școala în paralel cu activitatea în televiziune și puteam valorifica tot ce învățam alături de echipa mea de filmare. Domnul Vlad Druc mai spunea că lipsesc de la ore, dar știu că la examene era mândru de mine. Am avut o perioadă foarte frumoasă, motivantă și productivă în televiziune. Dar, în timp, regimurile politice s-au tot schimbat și am simțit că nu mai pot evolua. Atunci am încercat să schimb ceva. Am citit un anunț de angajare la TVR Iași, pe postul de regizor artistic, mi-am depus dosarul și am trecut concursul. Mi-am adunat lucrurile, mi-am transferat copilul cel mic de la școala din Chișinău la Liceul de Arte din Iași (cel mare intrase deja la facultate în București) și m-am mutat de la TVM la TVR. Nu știu dacă a fost neapărat un salt profesional, dar a fost, cu siguranță, o schimbare importantă în viața mea. Acum, privindu-mă retrospectiv, îmi dau seama că am fost foarte curajoasă.
De unde a venit ideea emisiunii „Identitate Basarabia”, în care creezi interviuri-portrete cu personalități din Republica Moldova?
După câțiva ani la Iași, am realizat că, odată depășit complexul inferiorității pe care îl iau cu ei când trec Prutul, basarabenii reușesc să se impună și să se facă remarcați prin felul lor de a fi. Avem un fel de încrâncenare, de a demonstra că ești cel mai bun, că poți – indiferent de domeniul de activitate.
Am descoperit medici basarabeni la a căror ușă se făcea coadă, scriitori originari din Republica Moldova care începeau să se afirme, muzica de la Chișinău răsună peste tot… În 2013 am propus acest proiect celor de la București. A fost acceptat și bugetat de TVR Internațional și redifuzat pe TVR 3, TVR Iași și TVR Moldova. Este adevărat că, acum, când nu mai avem buget pentru producție, îl facem doar de drag de „oamenii mei”, cum îmi place mie să spun. Am peste 150 de portrete cu basarabeni care sunt cap de afiș în domeniul lor. Recunosc: nu am deviat din zona culturală, pentru că aici mă simt cel mai bine.
Când ai început să faci film și cât de greu a fost să realizezi prima ta producție cinematografică?
Fac filme încă din studenție. Generația mea de regizori a fost una de compromis: ne lansam într-o perioadă în care Moldova-Film se destrămase, iar noile case de producție realizau doar proiecte la comandă, ca să supraviețuiască. Am făcut filme muzicale, eseuri cinematografice, documentare, un scurtmetraj de ficțiune – tot ce se putea, fără bani sau cu bani foarte puțini. Dar un lungmetraj de ficțiune înseamnă producție, iar fără un buget nu îl poți face. Nici acum nu pot spune că am avut un buget adevărat, dar ne-am încăpățânat să-l facem totuși.
Maria, Mario și Marinel a cucerit publicul de la noi și din străinătate. Este redată drama unei țări, o rană, într-un film absolut fantastic. De unde a pornit ideea?
Povestea filmului am scris-o încă înainte de a merge la Iași. Dar a ajuns pe ecran abia acum. Timp de 20 de ani am tot modificat-o, am adaptat-o vremurilor, am schimbat spații, dar am păstrat esența: o femeie prinsă între două vibrații – responsabilitatea de mamă și tentația unei pasiuni imposibile. Când creezi ceva, lucrezi cu elemente care îți sunt cunoscute, cu emoții care fac parte din tine. De aici vine franceza folosită în film – părinții mei au fost profesori de franceză. Relațiile și „abaterile lirice” din lumea muzicală îmi sunt familiare prin meseria mea. Rigorile și gura satului în care am crescut… Și, desigur, efectele migrației – care duc adesea la destrămarea familiilor, copiii fiind victimele finale. Dar nu în ultimul rând, statutul femeii neglijate și șansa ei de a se redescoperi prin ochii unui străin. Atunci când am decis că vom face acest film, a trebuit să începem cu rescrierea scenariului, astfel încât să ne încadrăm în buget. Ultima variantă am lucrat-o împreună cu Ioan Antoci si Florin Lăzărescu. După ce am conturat o linie de subiect, am decis să scriem fiecare câte o parte, filmul fiind segmentat în trei nuvele. Florin a scris Marinel, eu – Maria și Ioan – Mario.
Cât de ușor au acceptat actorii invitația, având în vedere programele lor încărcate? În cât timp s-au turnat scenele?
Când rescriam ultimul draft al scenariului, aveam deja în cap întreaga distribuție. Știam că Maria trebuie să fie o actriță care are copii. Diana are toate calitățile pentru acest rol – o vedeam deja în scene, înainte de filmări. Prin Diana am ajuns și la Gabriel, căruia rolul lui Marinel i s-a potrivit perfect. Le mulțumesc părinților lui pentru înțelegere și pentru că au acceptat ca el să renunțe la vacanța la mare în favoarea platoului de filmare.
Pe Leo îl iubește camera – îl știu din perioada clipurilor muzicale filmate la Chișinău. Iar faptul că e stabilit în Elveția și vorbește o franceză impecabilă a fost un atu.
Valentina Naforniță a venit cu povestea ei de viață, din care m-am inspirat pentru scenariu. Atunci mi s-a părut firesc să-i propun rolul. Producătorul nu era convins, cunoscând prețurile ei, dar i-am trimis scenariul și ea a spus DA, negociind un onorariu simbolic. La filmări am întrebat-o de ce a acceptat. Mi-a răspuns: „Cum să joace altcineva povestea mea?”
Pe Radu Ghilaș îl știam de pe scena Naționalului ieșean și l-am vrut pentru rolul lui Dumitru.
A fost greu să ne sincronizăm. Cel mai dificil a fost programul Dianei Decuseară, distribuită în spectacolul Capcana, pe care-l monta în acea perioadă Petru Hadârcă. El mi-a spus că nu poate renunța la ea. Însă soția lui, prezentă la discuție, mi-a zis separat: „Petrică nu-și va ierta dacă Diana ratează un rol principal într-un film”. Și așa s-a rezolvat. Mulțumesc, Mariana!
Care sunt reacțiile publicului, mai ales ale celui din diasporă?
Firește, marele examen îl dai în fața publicului. Și cred că l-am trecut. Filmul este o poveste dintr-un sat de la noi și mi-era teamă să nu fie perceput ca „tematică locală”. Dar faptul că a luat un premiu important în Canada – unde oamenii nu știu nimic despre Republica Moldova, și totuși au fost impresionați de modul în care am expus cinematografic o situație –, asta spune mult.
Iar mesajele, precum cel al unei franțuzoaice după proiecția de la Bordeaux, sunt grăitoare: „Mulțumesc sincer pentru această seară și pentru acest film minunat, în care umanitatea, sensibilitatea, relațiile umane, iubirea, emoțiile se împletesc frumos și reconciliază cu umanul”.
Ați reușit cu un buget mic să faceți un film mare. Crezi că această reușită te va credita în fața sponsorilor pentru proiectele viitoare?
Am reușit pentru că mi-am dorit enorm să fac acest film. Și am mizat pe toți ai mei. Producător este fratele meu, Virgiliu Mărgineanu. Director de imagine este băiatul meu mai mare, Radu. Florin, cel mic, a compus muzica. Nepoatele mele, Ioana și Elena, au fost asistente de regie, de imagine și tot ce mai era nevoie în platou.
Echipa a fost restrânsă, dar profesionistă și responsabilă. Nu am făcut rabat la calitate, ba poate chiar am exagerat cu principiile, ca să nu ne menajăm, fiind familie.
Li se adaugă ceilalți membri ai echipei: Marin Turea – sunet, Mariana Ștefăneț – scenografie, Galina Roșca – costume, Oleg Ivanci și Călin Popescu – partea tehnică. Toți s-au integrat firesc în „familia” noastră, pentru că totul s-a filmat la casa părintească din Fundurii Vechi. Și tot ca în familie am montat filmul cu Letiția Ștefănescu, cu care lucrăm împreună tot felul de proiecte de ani buni.
Dar aceasta nu este o formulă de urmat. Dacă am demonstrat că putem face un film cu un buget inimaginabil de mic, cred că ar trebui să ni se ofere încredere și bugete adecvate pentru proiectele viitoare.
Ce proiecte noi pregătești?
Am în sertare câteva scenarii de lungmetraj, dar până nu se finanțează e prematur să le numesc „filme viitoare”.
Am însă putere, încredere în mine și exemplul Kirei Muratova (de care mi-e tare drag), care a realizat ultimul film la 83 de ani. Așa că nu-mi pierd speranța.
Așa să fie, Violeta. Îți urăm succese multe!
