Să scrii pentru copii nu e simplu, dar cine ajunge să scrie e precum ar obține viză de reședință în Copilărie și poate reveni aici oricând își dorește. Mai voiam să spun că scriitori care se consacră copilăriei niciodată nu au fost prea mulți, pentru că a simți și a spune ceea ce trăiește un omuleț în descoperirea lumii mari e mult prea dificil. Cel pe care îl reprezinți, a cărui portavoce dorești să fii este cel mai onest și mai aspru judecător, dar și cel mai neprefăcut critic.
Mă bucur sincer când descopăr un tânăr scriitor care se oprește temerar și cu încredere pe maidanul Copilăriei. Face un popas neîntâmplător, ca să se joace frumos și util cu micii/marii Robinsoni.
De câțiva ani urmăresc scrierile pentru copii ale Adelinei Labic‑Lungu. De obicei, chiar dacă mă impresionează cineva de la prima carte, nu mă grăbesc să laud autorul. Orice început, cred, poartă amprenta accidentalului (poate și a aventurismului), dar nu întotdeauna e așa. Am scris despre cartea Adelinei Labic‑Lungu Semințe de cer (Editura Epigraf, 2020), foarte frumos ilustrată de pictorița‑poetă Galina Vieru. Mi s‑a părut un adevărat miracol descoperind o asemenea lucrare în tandem. Am considerat‑o un mesaj adresat neuitatei Copilării. Un prilej de sărbătoare a sufletului! E o carte de proze foarte bine scrisă, frumoasă, pe alocuri presărată cu nostalgie, despre lumea celor mici, univers asaltat de mari și apăsătoare griji. Pornind de la Plăcințele cu dorințe, n‑am putut să‑mi stăvilesc curiozitatea de a afla ce li se întâmplă personajelor, astfel am ajuns la Luminate rădăcini, sfârșitul cărții. Copleșită de mesaul cu aducerile‑aminte, mi‑am „vizitat” fulminant propria copilărie. Doar că a mea a fost mai senină și mai lipsită de griji decât a Ilincăi, a lui Gicu și a altor copii despre care povestește autoarea cu multă dragoste, dar și durere, uneori retrăind întâmplările personajelor sale, ca un martor devotat. Copilăria mea avea alături părinții, or aceasta contează enorm. Copilăria mea avea cui să i se plângă atunci când era rănită, avea cui să‑i spună micile/marile necazuri. Azi însă, cu părere de rău, foarte mulți copii (asemeni eroilor cărții Semințe de cer) cresc singuri, fără mângâierea mamei, fără povețile tatălui, aceștia, de obicei, fiind plecați la muncă departe de casă. E o dramă greu de reprodus în simple cuvinte! Adelina Labic‑Lungu a găsit formula potrivită prin care să transmită acest dramatism. Reproduc un moment impresionant: „Gicu scâncește. Părul blond, cârlionțat s‑a lipit de frunte și s‑a amestecat cu lacrimile lui sărate. Ilinca îl dojenește. Ea are niște metode de educație învățate de la mătușa Vera. De când taică‑său a plecat la cei drepți, iar mama lor, în fiecare vară, pleacă în Italia și ei rămân în grija mătușii Vara…” Cuvintele urzite în fraze „curcubeice”, grație ilustrațiilor, dau un farmec aparte, incredibil de viu povestirilor. Ai impresia că descrierile sunt stropite cu apă vie, dându‑li‑se chip și suflare, întru a fi mai sesizabile. Astfel, datorită avalanșei de metafore, dar și vibrației verbale, auzi aievea stropii ploii: „Curtea e plină de băltoace, în care bulbucii dansează gălăgios…” (Plăcințele cu dorințe) sau, în Fulger, vezi cum „În liniștea nopții, munții, porniți cu vârfurile în cer, par niște călugări de prin schituri. Zăpezile sărută obrazul lunii. Viscolul, robul credincios al iernii, poartă nămeții prin sânul pădurii…”
Fiecare povestire este o întâmplare cu personaje bine conturate într‑un decor cunoscut și apropiat nu doar copiilor dintr‑un veac trecut; e o lume ciuruită de încercări grele, de griji, dar, totodată, învăluită și protejată de frumusețea tradițiilor străbune, pe care autoarea le redă cu pioșenie prin cuvintele completate de ilustrațiile elocvente.
Luate în ansamblu (text‑ilustrații), povestioarele Adelinei Labic‑Lungu sunt ca niște perle adunate cu drag într‑o minunată salbă. Toate: Pistruii, Flori de dumitrițe, Nistrul între două dangăte de clopot, Scrisoarea, Târg de duminică, Cheia, Doi bătrâni încărcați de lumină, Luminate rădăcini… Impresionante prin simplețea aparentă a stilului (de povestitor cu har!), împletite măiestrit cu elemente de parabolă (în Luminate rădăcini), profunde și bogate ca mesaj, expresive prin limbajul și stilul ales. Mărturisesc cu toată sinceritatea că aceste povestiri‑amintiri mi‑au frunzărit și mi‑au răvășit memoria, făcându‑mă să mă bucur și, pe‑alocuri, să lăcrimez… Am etichetat‑o pe autoare ca fiind o prozatoare înnăscută. Dar, ca să vezi, surpriză! După trei ani de tăcere, Adelina Labic‑Lungu vine să mă fascineze (în același tandem cu Galina Vieru!) cu o carte de poezie, tot pentru copii: Într‑un cuib de rândunici (Editura Bestseller, 2023). Ca și în proză, Adelina Labic‑Lungu excelează prin metafore poetice cu același har de povestitor, fiecare poezie fiind o mică întâmplare tălmăcită în vers, un portret bine încadrat în pas rimat firesc și poetic. Copiii așteaptă de la poeți poezie care să „pășească” armonios și în același pas firesc. Iată, bunăoară, portretul primăverii descris în cuvinte de autoare: „Noaptea are ochi de aștri,/ Cerul are ochi albaștri./ Trilul de privighetoare/ Are ochii de cicoare./ Dimineața‑n fustă nouă/ Are ochișori de rouă./ Vântul fuge prin câmpie/ Cu ochi mari de păpădie…” (Ochii primăverii). Și o poezie‑poveste‑întâmplare: „Într‑un codru, sub arțar/ Face știre un ziar./ Se‑adunară toți atunci:/ Un brotac la ochi cu pungi,/ Un arici cu patru mere,/ Două veverițe‑vere,/ Vulpea, lupul și‑un bursuc/ Și bătrânul urs, uituc…/ Stau așa, vreun sfert de ceas,/ Gazetarul e‑n impas!/ Când colea, cade‑o castană/ Dintr‑un clanț de coțofană…” În același context, menționez că toate poeziile Adelinei conțin mesaj redat cu lejeritate și originalitate demnă de un adevărat poet. Versurile‑i te îndeamnă să vezi și să trăiești întâmplarea, fie nostimă, fie haioasă, fie incitantă. Ca și în proză, Adelina Labic‑Lungu este stăpână pe situație, nu se joacă în cuvinte de dragul jocului. Și‑a luat din start în serios misiunea de a povesti Copilăria…
Citind cărțile Adelinei Labic‑Lungu, mi‑am pus aceeași întrebare (a câta oară?): de ce e necesar să se scrie mult și bine pentru copii? Și mi‑am răspuns: dintr‑o necesitate vitală! Literatura pentru copii este hrana necesară întru formarea personalității copilului. Cărțile pentru copii vin în ajutor și părintelui. Scriitorii, înainte de toate, completează goluri și neîmpliniri din propria copilărie. Își răspund la întrebările care‑i frământau cândva, acum ei ajutându‑i pe copiii de azi să‑și răspundă mult mai ușor. Generația mea nu a avut suficiente cărți, nici autori care să o călăuzească. Mai târziu, bine că au venit întru a salva sufletul copilului Grigore Vieru și Spiridon Vangheli. Ei au fost primii care au salvat Copilăria de doctrinele ideologizate ale fostului regim. Și mă bucur sincer că li s‑au alăturat mai mulți, tot mai mulți scriitori: Ion Druță, Petru Cărare, Aureliu Busuioc… Și se alătură și acum mulți poeți, prozatori devotați Copilăriei. Printre aceștia, iată, este și Adelina Labic‑Lungu. O felicit cu toată încrederea, spunându‑i că are deja viză de reședință în miraculoasa lume a Copilăriei.
