boțul negricios, înfășat ca un cocon,
arătat pe furiș la geamul maternității nr. 1 de pe pod,
nu semăna deloc cu ceea ce îmi imaginam că va fi un frate.
a urmat ritualul cu frânghia aruncată peste pervaz
de care tata i‑a legat mamei plasa cu mâncare,
la „Lumea copiilor” de la Botanica
am ales cea mai frumoasă față de plapumă
cu două păsări colorate brodate pe ea,
dar de nuntă i‑am făcut‑o peste mulți ani,
păstrând‑o tocmai pentru acest prilej.
bucătăria se umpluse de oaspeți și rude
sfătoase cu sugestiile pentru nume,
ceva măreț ar fi cazul să fie, zicea nașul Grig,
oferind o pungă cu un cadou pentru copilaș
și cu o rublă pe fundul ei –
capul imens a lui Lenin lipit de celofan.
„mintea tatei cea de pe urmă”, zicea tata –
Patriciu, Cezar…
Mihai, într‑un final, că e anul lui Eminescu.
de trei zile mama nu mai era acasă,
tata, fericit, alerga între serviciu și drumurile la spital,
servit oaspeții cu vin și alergat la magazin,
între reconfigurat camera și mutatul meu în living,
cu tot cu jucării.
„Lucian”, a decis mama, în ultimul moment,
nu poate fi rusificat,
de două zile numai „Mișca” mi l‑au dezmierdat asistentele.
mie îmi era totuna cum o să îl cheme,
oricum ar fi fost, tot îmi furase
patul, mama,
locul din brațele tatei,
care avea acum un nou trofeu.
am găurit punga cu daruri și am furat rubla.
