Vitalie Vovc: „Vreau să pot merge acasă oricând mi‑aș dori, precum pot merge în oricare țară sau oraș din Uniunea Europeană, doar urcând într‑un tren, fără vame și fără posturi de frontieră”
Bună, dragă Vitalie! Uite că de la ultimul interviu pe care l‑am realizat împreună au trecut câțiva ani, timp în care ți‑au mai apărut două cărți de poeme: Și în realitate s‑au întâmplat următoarele, în 2018, la Editura Vinea, și Mesaje pentru burta de rechin, în 2021, la Editura Prut. Ce simți că se schimbă în scrisul unui poet de la o carte la alta?
Insinuezi că nu sunt un scriitor prolific? Glumesc, desigur. Aș fi tentat să răspund la această întrebare că nu se schimbă nimic. Și mi‑ar plăcea să am dreptate: cred că nimeni nu contemplă, chiar și la o distanță de câțiva ani, o altă persoană decât cea din prezent în propria reflecție… E și imposibil să reușești o detașare suficient de importantă de conștiința de sine pentru a face asemenea comparații. Cu toate acestea, ambii știm că realitatea este alta. Nu intri „dădăori” în aceeași apă.
Îmi vine nespus de greu să vorbesc despre propria scriere, îmi pare cumva lipsit de modestie. Uneori mi se întâmplă să recitesc din textele mele mai vechi. Se întâmplă să fiu și surprins: chiar să fi scris eu asta? Dar, de cele mai dese ori, textele vechi îmi par superficiale, puerile și naive. Cum de se putea pierde vreme cu futilități din astea? Îmi aduc aminte acum că și primul volum a fost considerat de unii cititori atenți drept prea… „cerebral”. Nu înțelegeam pe atunci ce anume voia să spună calificarea respectivă, dar se vede că e o caracteristică a scrisului care se acutizează cu anii… Mai mult: din ce în ce mai multă poezie scrisă de alții îmi pare la fel de superficială și… inutilă. Citesc unele scrieri lăudate de exegeți și nu pot înțelege cum mivină din asta (chiar fiind meseriaș, așternută pe hârtie) poate fi numită „poezie”… Știu că dau pe‑alături, că ies din „paradigmă”… Îmi spun că e efectul pandemiei, războiului… Că‑mi va trece și asta… Theodor W. Adorno zicea că a scrie un poem după Auschwitz este barbarie. Pentru mine întrebarea respectivă e mai mult decât acută.. Dar se vede că încă se mai poate. „Everything was beautiful and nothing hurt”. „And so it goes. ” Cred că mai era ceva la Vonnegut cu ciripitul păsărelelor în același context…
Nina Corcinschi scria pe coperta a patra a cărții Mesaje pentru burta de rechin despre faptul că autorul „operează cu instrumentele ironiei și autoironiei fine, cu bisturiul sarcasmului atins de tristețe”. Observ, din postările tale de pe Facebook, dar și din textele pe care le scrii pentru o platformă online, aceeași atitudine față de evenimentele ce se petrec în Republica Moldova, tu fiind stabilit deja de 23 de ani în Franța. Ce te face să rămâi atât de conectat la problemele țării din care ai plecat de foarte mult timp deja?
Întrevăd două întrebări aici. Voi începe prin a răspunde la cea despre motivația de a mai scrie despre Republica Moldova după ce am plecat de aici în îndepărtatul an 1999… E, probabil, întrebarea la care răspund cel mai des, în varii forme – inteligentă și politicoasă ca a ta și până la variațiile cele mai obraznice: „La ce‑ți mai trebuie?” sau „Ce ai tu din asta?” Despre faptul că nu am nimic din asta am și obosit să repet, iar la acest capitol mă interlochează cel mai mult că lumea nu mai poate crede că cineva poate scrie texte angajate politic și social fără a fi plătit… Oi fi rămas eu ultimul „prost”…
E complicat de explicat cuiva partea motivațională, căci riscul de a deveni patetic e foarte mare, iar patosul și ridicolul stau întotdeauna pe aceeași laiță. M‑am născut în RSSM, astăzi Republica Moldova, am crescut pe acele meleaguri, mai am încă părinți acolo. Nu mi‑aș dori ca eu sau ai mei copii să piardă posibilitatea de a putea vizita acele locuri, or, ceea ce încerc eu să spun tuturor de ani buni (și realitatea de astăzi îmi dă dreptate) este că acest risc e foarte și foarte real. Vreau să pot merge acasă oricând mi‑aș dori, precum pot merge în oricare țară sau oraș din Uniunea Europeană, doar urcând într‑un tren, fără vame și fără posturi de frontieră. Vreau ca oamenii cu care mă mai simt aproape identitar să poată beneficia de acel simț al libertății și securității de care beneficiază măcar românii de peste Prut!
Avem noi, basarabenii, o trăsătură care mă supără: „Hai, lasă, că poate trece și asta”, „Nu cumva să facem valuri, să nu supărăm pe careva”, „Oameni suntem, nu?” etc., etc. Dar lucrurile nu se întâmplă de la sine! Și dacă tac și eu, cuminte, cum mă voi privi în oglindă când va fi să fac un bilanț? Ce să le răspund copiilor mei dacă mă întreabă: „Și tu, tată, ce făceai când…?” Puteți considera că sunt un egoist! Nu pretind la alți lauri.
Iar dacă e să ne referim la ironie… Aici lucrurile sunt simple de tot! Probabil, ceea ce descrie cel mai bine Republica Moldova, de la crearea ei și până va mai dura, este ridicolul absolut pe de o parte și absența totală la basarabeni a simțului ridicolului pe de alta. Concomitent! Lucrurile nu pot fi considerate serioase decât în contextul bine ermetizat al frontierelor Republicii Moldova. Dar gravitatea cu care saltimbancii locului își joacă rolurile nu face decât să amplifice ridicolul!…
Pentru moment, nu am găsit altă modalitate de a scrie despre această „formațiune statală”. Oricum ai da‑o și ai lua‑o, privit de la distanță și în context general, tot ce ține de „Republica Moldova” e tragic de hilar. Dat fiind faptul că sunt cetățean al acestui atavism, autoironia se impune de la sine.
Consideri că este rolul și datoria unui scriitor de a se implica în formarea unei opinii publice, mai ales în situații de dezinformare, tensiune sau criză?De exemplu, chiar în situația acestui urât război știm că a fost o mare dezbatere referitor la dacă/și/sau/chiar/ trebuie sau nu să ia atitudine scriitorii, mai ales.
Consider că dacă ai avut tupeul să te numești scriitor sau dacă ai avut marele privilegiu să te numească astfel cineva, nu ai de ales. E mare păcat să risipești harul dat de Dumnezeu sau să tragi nerușinat foloase fără a‑I mulțumi sau fără a‑I multiplica darul. Cred că am răspuns cât se poate de clar la întrebare, dar răspunsul e valabil doar pentru cei înzestrați cu har, bineînțeles.
Este scrisul o formă de răzbunare?
Este! Fără pic de îndoială. Dar scrisul poate fi tot! Tot ce am trăit, tot ce ne‑a durut, tot ce am iubit, tot ce am sperat. Adevărata întrebare nu este ce este scrisul, fiindcă putem lesne conveni că scrisul poate fi tot, ci la ce servește scrisul, care este portanța lui? Dacă „scriitorii” nu pot evita sau opri războaie, la ce servește scriitura lor? La ce servește „răzbunarea” lor? Oare nu‑și asumă prea multe? Întrebări pe care le vom lăsa deschise…
Cum crezi că se va schimba atitudinea omenirii față de cultura rusă după cele întâmplate recent (pentru că, sigur, consecințe sunt și vor mai fi)? Și poate fi taxată cultura pentru erorile politice ale unui stat?
S‑a întâmplat ceva cu cultura germană după al doilea război mondial? La drept vorbind, soarta „culturii ruse” este ultimul lucru care mă interesează în acest moment. Evident că poate fi taxată cultura, dar eroarea majoră ar fi să disociem „cultura” (orice‑am înțelege prin acest cuvânt) de oricare alt element societal și să facem din ea un țap ispășitor. „Cultura rusă”, la fel precum multe alte fenomene sociale, este „responsabilă” de ceea ce se întâmplă astăzi. Dar e prematur să vorbim despre „responsabilități” acum. Să ne rugăm pentru victoria Ucrainei!
În actuala conjunctură politică, care crezi că va fi deznodământul pentru Republica Moldova?
Din păcate, soarta „Republicii Moldova” va fi decisă de ucraineni. Zic „din păcate” nu pentru că o vor face ucrainenii, ci pentru că, nici de această dată, nu o vom face noi. De ce nu o vom face? Ziceam anterior: ne lipsește cu desăvârșire simțul ridicolului.
Ce te‑ar convinge, ca scriitor, întâi de toate, să revii în Republica Moldova? Crezi că ai face‑o vreodată?
Nu are nici cea mai mică importanță ce va face individul Vitalie Vovc, căci „scriitorul” (vezi bine, tu ai spus‑o, nu eu) Vitalie Vovc nu a plecat niciodată de acasă.
