E noapte. Închizi ochii. Unui om îi ia în medie șapte minute să adoarmă. Ție îți ia doar trei. Atât de obosit de viață ești.
Îi deschizi din nou. Ești într‑o cameră pe care ai văzut‑o și înainte, îi știi chiar bine fiecare colțișor, fiecare loc unde tapetul s‑a dezlipit, crăpăturile din tavan și zgârieturile din podea. Tu ai pictat locul ăsta. Tu, cu amintirile tale zdrăngânind în minte, ai ales fiecare culoare, fiecare material.
Faci un pas. E primul pas, cel mai greu de executat, cu mușchii încordați la maximum de teamă și fascinație, cu atenție la tot ce se află în fața ta. În capătul celălalt, chiar în fața ta, se află tabloul principal. Un om. E tata.
Ridici ochii. Deasupra ta, cete de heruvimi îți zâmbesc liniștit. În mijlocul lor, El te privește.
Ești aici. Aici e locul tău. V‑ați născut odată, aici ai crescut, aici ai suferit prima dată, aici te‑ai revoltat și ai iubit. Aici ești tu, cel adevărat. Cu toate ale tale.
Aici e camera principală, sufrageria din mintea ta. Pe fundal, azi creierul a ales Now we are free de la Hans Zimmer. Ușor, ușor, din tavan coboară frânghii. Una te nimerește în moalele capului și sari speriat într‑o parte. Sunt frânghii gata pregătite, care te așteaptă.
Pereții camerei sunt împânziți de tablouri: le simți cum te privesc. Fiecare în parte. Toți ochii sunt asupra ta. Toți te cunosc, așa cum îi cunoști și tu pe toți.
Mai faci un pas. În fața ta, un prag. Nu e înalt, cât doar să ridici puțin piciorul și deja ești pe partea cealaltă. Nu știi ce să faci. Sunt toți aici.
Ceva din mintea ta a ales ca în noaptea asta să te aducă aici. De ce, nici tu nu știi. Nimic de pe parcursul zilei nu ți‑a dat de înțeles că vei ajunge la noapte aici. Sau poate totul?
Fiecare mișcare surprinsă cu colțul ochiului, fiecare gest, fiecare dorință și nemulțumire, fiecare te‑a adus aici. Ziua de azi naște călătoria de mâine. Călătoria în tine, în ascunzișurile pe care nu le știi. Sau, pe parcursul zilei, te face să nu le știi. Așa cum te ascunzi de reflexia ta când dai întâmplător cu privirea peste o oglindă în cameră.
Dar important e că acum ești aici. Doar tu. Singur. Într‑o singurătate care nu doare, în singurătatea liniștitoare, care te face să vorbești cu tine. În sfârșit.
Simți cum zbori pe deasupra pragului. Aproape instantaneu, o voce care‑ți mângâie creierul spune: „E teribil de simplu, îngerul râzând de după slănini/ o să‑ți explice cu vremea totul”.
Sufletul ți s‑a deschis ca o lalea într‑o zi călduroasă de primăvară, timidă, în timp ce privea & asculta soarele răsărind, strălucind cu petalele deschise înapoi la soare. Încă un pas, încă o petală deschisă.
Tata te privește din tabloul principal și spune: „încât te aștept/ cu fiecare zi tot mai zdrențuit/ mai matolit, mai lihnit”. Tremuri, chiar e aici. E aici mereu. Tu știi asta, dar de fiecare dată speri ca ziua care a trecut să‑l facă să se disperseze ușor în ceața uitării. Ți‑ai mâncat neuronii ca să faci asta. I‑ai ars, i‑ai digerat cu fiecare înghițitură. Dar el e tot aici, și e cald. Și el e tot aici. Și‑ți vorbește, pișcând aerul: „Va veni o vreme când mă va înduioșa/ capriciul de a fi fost viu. Când mă va amuza/ naivitatea de a nu refuza sfoara de rafie/ pe care tu ai refuzat‑o”.
Ceilalți morți sunt pictați în pânzele de pe marginile camerei. Nu‑i cunoști, ei se schimbă în fiecare noapte, iar tu primești morții cei mai proaspeți care‑ți șoptesc: „Ne întoarcem la film, stăm cuminți & atenți/ până dispar de pe pânza flăcării amintirile cu voi”.
Te cutremuri. Încă un pas. Ești deja aici, merită să vezi ce are de spus în noaptea asta. În jurul tău, numai frânghii de rafie care te așteaptă. Sunt poziționate în fața tablourilor, pe margine, peste tot. Una e chiar în fața ta. Poți s‑o atingi. Mai faci un pas.
Din tabloul din fața ta auzi: „Va veni o vreme când mă va înduioșa/ capriciul de a fi fost viu. Când vă va amuza/ naivitatea de a nu refuza sfoara de rafie/ pe care tu ai refuzat‑o”.
Dai sfoara la o parte. Încă un pas. Ești acasă și te doare. Ești în tine și doare. Auzi lângă urechea dreaptă un sunet ușor. Un început de silabă. Te întorci. De acolo, câteva perechi de ochi sticloși te privesc fix și zic în cor: „Ne întoarcem la film, stăm cuminți & atenți/ până dispar de pe pânza flăcării amintirile cu voi”. Și tabloul ia foc. E înlocuit aproape imediat de un alt tablou. Tu l‑ai pictat incoștient în dorința de a salva primul tablou.
Noul tablou îți șoptește până îți sparge timpanele: „Noi, morții voștri dragi,/ nu vorbim mai nimic unii cu alții,/ ci ne uităm întruna la inimile voastre”.
Încă un pas grăbit. Acum vrei să ajungi față în față cu Tata. Vrei să‑i vorbești, să fiți doar voi doi, fără ceilalți. Iar el îți spune:
„Dragule, îți mai aduci aminte ziua aia –/ nu ne mai vorbeam de câteva luni,/ de când m‑ai lovit – prima și, e drept,/ ultima dată în viața ta – și în a mea,/ bineînțeles”. Durerea ți se scurge pe piele, din cap până în vârful degetelor de la picioare.
Vezi sub tablou un ecran. Te apropii. Aici îți spui tu povestea, partea ta. Ce vezi tu în timpul zilei.
Întorci capul. Un alt tablou înfățișează pierderea omului întru moarte: „Când am ajuns aici, cădeam liniștit/ deasupra unui câmp alb, în jurul meu/ alți oameni cădeau liniștiți, în tăcere. (…) se aștern în jurul tău ca niște fulgi/ desenați de un copil cu nas smârcâit,/ până se fac în jur nămeți de morți”.
Simți o împunsătură în umăr și zbori brusc în fața pragului. Peste cameră se așterne o ceață groasă, abia de mai poți distinge fețele din tablouri. Tata îți vorbește: „paradisul nostru de buzunar din infern”. Te trezești.
„[Abia așa, cu creierul ca un pergament nou‑nouț,/ înțelegi de ce te lasă inima atât de ușor să‑l visezi pe/ iubitul tău mortul; și nu contenești să te miri că n‑ai/ înțeles de la bun început./ Visul, așadar. Visul ca pedeapsă pentru fericirea de a fi împreună.]”
(După Frânghia înflorită de Radu Vancu)
