să‑ți pui mâinile‑n cap
când vezi un nebun
cu piatra în mână
spunea bunicul
nebunii aruncă apele în aer
aerul se îneacă plutește
ca un cadavru
nebunii nu doar scuipă
în fântâna din care beau
ei varsă și varsă în ea
otravă
otrava însă
nu‑i ia
i‑i silă și ei
de ei
la cravată
biroul pătrat s‑a suprapus
perfect pe biroul oval
ochii îngheață
în fața mutantului
cu două capete
continentele își fac
cruce cu limba
niciodată pământul
n‑a văzut atâția draci
la cravată
întunecimea aplaudă
frenetic
mamele nu mai pot
nici măcar să nu nască
dacă tot ne‑a prins iadul
ducă‑se pe pustii
război
iubirea își mănâncă inima
să nu i‑o fure
să nu i‑o siluiască
pe obrazul sfârtecat
al lumii se încheagă
o lacrimă
noi nici nu mai
simțim putrezirea noastră
dacă n‑au murit în lumea lor
îngerii cu tot cu dumnezeu
cum de mai arde
lumina
cu pâinea pe mese
războiul ne măsoară
omenia
până și oamenii sovietici
îl urau de moarte
acum
că viața omenească are
mai multă valoare ne pasă
strict de viețile noastre morțile
altora nu trezesc în noi
nici groază nici durere
„treizeci și două de victime
dintre care patru sunt copii”
e un lanț de cuvinte care
își pierde repede verigile
avem mii și mii de griji mărunte
de nu ne mai ajung nici lacrimi
pentru copiii uciși în paturile lor
sau pentru mame care au lăsat case
și bărbați în urmă ca să‑i salveze
„refugiații aceștia ar trebui
să cedeze ce au de cedat și
să nu ne mai mănânce pâinea”
spunem sau gândim cu pâinea
pe mese
în timp ce războiul
ne mușcă inimile
fără să miște un deget
pe unele le înghite
gâlgâind
pomelnic
despre ce tac copacii
rămași vii pe trupul
rănit al ucrainei
când crucile de pe
mormintele noi
lasă mâinile
în jos
cum rabdă pe spate
asfaltul din bucea
urmele șenilelor
zdrobitoare
ce gust e în gurile
gropilor comune
din irpin borodeanka
harkiv izium mariupol
cum să se spele pereții spitalului
ohmatdyt de sângele copiilor
bolnavi de cancer
ce ochi monstruos
a ales drept țintă
cuvântul «дети»
ca să ucidă
cum mor cei
ce nici nu s‑au născut
chiar și moartea
îi plânge
până și iadul
se crucește
