„o carte nu este niciodată gata când vrei tu”
Frédéric-Yves Jeannet, scriitor mexican vrăjit de scrisul Anniei Ernaux (Premiul Nobel pentru Literatură 2022), o provoacă pe scriitoarea franceză la un dialog care are loc exclusiv online, prin e-mail, făcut fără grabă, timp de un an, după o coresponedență mai lungă („De șase ani, eu și Frédéric-Yves Jeannet, care trăiește în Statele Unite, întreținem o corespondență în același timp constantă și rară” – Annie Ernaux). Rezultatul e cartea Scrisul ca un cuțit, apărută la noi la Anansi. World Fiction, în traducerea Mădălinei Ghiu. „Interviul, ca și alte genuri așa-zis «minore», mi s-a părut întotdeauna capabil să dezvăluie, sub efectul unei solicitări externe, ceea ce în opera examinată rămâne adesea implicit; capabil să deschidă, poate, câteva ferestre noi. În cel mai bun caz, această formă poate duce chiar pe cărări pe care opera nu le urmează. De aici și acest vechi proiect, căruia Annie Ernaux i s-a dedicat cu bunăvoință, rigoare și amabilitate: este deci o convorbire, la singular, pentru că diferitele sale faze s-au legat între ele până când nu au mai format de-a lungul unui an decât o singură interogare dialogică, desfășurată în întregime de la distanță, între polii noștri și continentele respective, urmând ritmul specific poștei electronice”, spune Frédéric-Yves Jeannet în textul introductiv.
Chiar de la prima întrebare, despre „modalitățile și circumstanțele scrisului care au condus la opera dumneavoastră și care stau la baza acesteia”, Annie Ernaux ține să precizeze și să menționeze „pericolele și limitele unui exercițiu în care mă voi angaja totuși cu o preocupare pentru adevăr și precizie. Rețineți că nu am folosit cuvântul «operă». Din punctul meu de vedere, nu este un cuvânt la care mă gândesc și nici pe care îl scriu, este un cuvânt pentru alții, ca și cuvântul «scriitor», de altfel. Sunt aproape cuvinte de necrolog, în orice caz de manuale literare, când totul s-a sfârșit. Sunt cuvinte închise. Prefer «scriitură», «a scrie», «a face cărți», care evocă o activitate în desfășurare”. Așadar, deja avem o veste bună: vom mai citi cărți noi de Annie Ernaux, care încă nu consideră că și-a încheiat… opera. Fiind întrebată despre călătorii, spune că nu simte lucrurile cu intensitate când călătorește, că nu-i place să călătorească mai mult de-o săptămână și că liberă cu adevărat se simte doar la masa de scris („Nu suport asta prea mult timp, nu mai mult de o săptămână. Mai ales dacă am un text în curs de elaborare. În acest caz, închisoarea este afară, iar libertatea este biroul în care mă închid. Abia aici exist cu adevărat”). Evită destul de mult să definească scrisul și literatura, dar până la urmă tot acolo ajunge Annie Ernaux, care de profesie e profesoară („Dacă aș avea o definiție pentru scris, aceasta ar fi: să descoperi, așternând cuvinte pe hârtie, ceea ce este imposibil de descoperit prin orice alt mijloc, fie el cuvânt, călătorie, spectacol etc. Nici doar prin reflecție. Să descoperi ceva care nu exista înainte de a scrie. Aceasta este plăcerea – și teama – scrisului, de a nu ști ce îți aduce, ce face să se întâmple”. Iar literatura e „Răsturnarea reperelor, senzația de deschidere, de lărgire, asta înseamnă literatura pentru mine”).
La începuturi punea semnul egalității între roman și literatură, iar apoi s-a îndepărtat tot mai mut de romanul în sens tradițional, clasic, astfel ajungând la stilul ei, unic. „În cuvântul «roman», puneam literatură. Literatura, în acel moment, era reprezentată pentru mine doar de roman și asta presupunea o transfigurare a realității. Această idee de a transfigura realitatea, deci de «a face literatură», conta mult mai mult pentru mine decât posibilitatea oferită de ficțiune de a mă proteja, de a mă ascunde spunând «am inventat totul». Construcția din Les armoires vides este cea a unui roman. Vocea care povestește aparține unei fete de doisprezece ani pe cale să avorteze într-o cameră de cămin.” Pe primele două cărți ale ei le consideră romane, iar pe a treia, La femme gelée, o vede ca pe „text de tranziție către abandonarea ficțiunii în sens tradițional”. Spune că liberă se simte doar de când a renunțat la ficțiune („Față de forma romanescă a debutului meu, am impresia unei imense și, firește, teribile libertăți. Un orizont a ieșit la lumină în clipa în care am refuzat ficțiunea, atunci s-au deschis toate posibilitățile formei”). Nu consideră jurnalul scriitură literară, e doar „un simplu confident și sprijin în viață” („Întotdeauna am făcut o mare diferență între cărțile pe care le scriu și jurnalul meu intim”). „Că punem acest mod de a scrie în legătură cu scriitura «albă» definită de Barthes sau că-l punem în legătură cu minimalismul, asta e treaba cercetătorilor literari, care trebuie să delimiteze curente, să clasifice, care se apleacă asupra textelor, fac comparații etc. Înainte de a scrie, pentru mine, nu există altceva decât materie informă, amintiri, imagini, sentimente etc. Întreaga miză constă în a găsi cuvintele și propozițiile cele mai potrivite, care să facă lucrurile să existe, să te facă să le «vezi», uitând cuvintele; miza e să mă plasez în ceea ce simt că este o scriere a realității. Deși această formulare poate părea vagă sau imprudentă, dacă ea nu ar avea sens în momentul în care scriu, cu siguranță nu aș petrece ore întregi la un paragraf…”
Frédéric-Yves Jeannet își formulează întrebările și provoacă discuții pornind de la cărțile și ideile lui Annie Ernaux, care-i răspunde sincer, direct și onest, astfel admiratorii cărților ei aflând detalii și faze despre care altfel nu aveau cum să afle. Nu doar despre scris, scriitură, literatură, ci și despre multe alte detalii și obișnuințe pe care le veți descoperi citind cartea. Lectură plăcută!
