Când au început, Andrei a crezut că e ceară. Un țiuit subțire, apoi ceva ca o furnică în ureche. A stat nemișcat pe canapea, cu palma lipită de tâmplă, până când gândul i s-a înnegrit la margini. A doua zi, la serviciu, șeful vorbea și propozițiile i se rupeau în bucăți, ca niște obiecte căzute pe gresie. Andrei le aduna greu, cu întârziere. Cuvintele ajungeau la el deja stricate. Seara a încercat liniștea: fără ecrane, fără muzică. A rezistat douăzeci de minute. Apoi a deschis telefonul și a lăsat lumina să-i intre în ochi. Înăuntru, furnicozaurii s-au retras pentru o vreme, ca și cum ar fi primit altă hrană.
În următoarele zile a testat tot ce știa: alergare, dietă, rugăciuni învățate pe jumătate. Nimic nu ținea. Uneori, în metrou, simțea cum îi urcă prin canalul urechii și se așază pe gânduri, făcându-le mate. Ce era clar devenea util. Ce era frumos devenea necesar. Restul dispărea. Într-o noapte, a căutat pe forumuri. Alții descriau același lucru: intră prin ureche, înnegresc tot. Unul spunea că și-a astupat canalul cu ceară industrială. Altul, că a încercat tăcerea completă și a cedat. Un pictor era invocat obsesiv, ca o soluție extremă. Andrei a închis pagina. A început să iasă mai des. Trupuri, alcool, conversații scurte. Când nu mai putea, cumpăra liniște sub formă de pulbere. Câteva ore, gândurile reveneau netede. Dimineața, furnicozaurii erau mai mulți. La muncă a primit un upgrade obligatoriu: interfața nouă, mai rapidă, mai clară. „Îți organizează gândurile”, i-au spus. A acceptat. După instalare, liniștea a fost perfectă. Nimic nu mai intra, nimic nu mai ieșea fără acordul sistemului. Furnicozaurii nu dispăruseră, dar deveniseră irelevanți. În weekend a mers la părinți. Mama i-a vorbit despre somn, despre aer, despre oameni. Andrei a dat din cap. Nu i-a spus că atunci când o privește, apare un filtru subțire între ei, ca un geam. Cuvintele ei ajung curate, dar nu mai lasă urme.
Într-o seară, pe acoperiș, a ridicat ochii. Cerul era limpede. Pentru o clipă scurtă, a simțit că cineva privește înapoi. Nu cu interes, ci cu oboseală. Ca după o muncă lungă, abandonată la jumătate. A clipit. Interfața a ajustat luminozitatea. Senzația a dispărut. Jos, în apartamente, luminile se aprindeau pe rând. Pe ecrane, oameni își construiau vieți paralele, fără moarte, fără urme. Andrei a deschis aplicația și și-a ales o familie. A durat câteva secunde. În noaptea aceea, furnicozaurii n-au mai deranjat. Dimineața, nici el nu i-a mai căutat.
Pe cer, nimic nu s-a schimbat. Doar că, pentru cine ar fi privit îndeajuns de mult, ar fi părut că cineva și-a coborât pentru o clipă privirea, apoi a întors-o în altă parte.
