Cătălina Bălan: „Festivalurile îți pot da sentimentul suprarealist că literatura e mai adevărată decât viața”
Încă de la prima ediție, Festivalul Internațional de Literatură și Drepturi de Autor (NOD), de la Brașov, s-a impus ca eveniment de referință în peisajul cultural din România și chiar din Europa. Anul trecut, festivalul a debutat cu o amploare impresionantă și a transformat Brașovul într-o capitală a culturii, demnă de comparație cu marile orașe ce găzduiesc evenimente la scară internațională. Nici a doua ediție nu a dezamăgit, ba chiar dimpotrivă. Între 24 și 27 septembrie, NOD Festival a adunat peste patruzeci de invitați din Europa și din SUA, propunând mai multe evenimente decât în 2025. Capetele de afiș au fost Maja Lunde, Jonathan Coe și Matt Haig. Un loc la fel de important în lumina reflectoarelor au avut editorii străini care promovează în lume literatura din Estul și Centrul Europei.
Am ajuns la Brașov cu o zi înainte de începerea oficială a festivalului, având parte de o surpriză minunată: un tur literar al orașului în cadrul proiectului „Harta literară”, alături de Ioana Pârvulescu, Adrian Lăcătuș și Iulian Ciocan. A fost o plimbare ca un vis. Nici frigul, nici ploaia nu mi-au știrbit din entuziasmul de a o însoți pe Ioana Pârvulescu pe urmele Inocenților. Secvența aceasta s-a încheiat chiar în fața casei autoarei, cu sentimentul suprarealist că literatura e mai adevărată decât viața.
Ne-am continuat drumul către Facultatea de Litere, unde ne aștepta Adrian Lăcătuș, în sala dedicată lui Gheorghe Crăciun, unde se păstrează biblioteca scriitorului și de unde acesta ne veghea, cu îngăduință, dintr-un portret minunat agățat pe perete. Decanul facultății i-a evocat pe profesorii extraordinari care au pus bazele școlii literare brașovene – Alexandru Mușina și Gheorghe Crăciun –, dar și pe scriitorii pe care aceștia i-au format: Simona Popescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Mihai Ignat, Dumitru Crudu și Iulian Ciocan. M-am gândit că Brașovul e legat direct de Chișinău printr-o autostradă literară (ușor ezoterică).
Partea a doua a vizitei la Litere s-a desfășurat în sala alăturată, dedicată lui Alexandru Mușina. Din păcate, portretul lui lipsea, fiind împrumutat pentru o expoziție externă, dar am putut vedea pe un perete desenul excepțional pe care i l-a dedicat Dan Perjovschi, un bun prieten al scriitorului. Și am mai văzut ceva – începutul instalației gândite de Adrian Lăcătuș pornind de la poemul Budila-Express. Un geam de tren fixat în peretele sălii, care urmează să fie acompaniat și de alte elemente. Cum să vă spun – nu cred că există bucurie mai mare decât să pătrunzi în asemenea lumi literare care ies direct dintre paginile cărților pentru a căpăta conturul cât se poate de concret al unor instalații de artă, al unor săli de curs, al unor orașe, al unor poduri deopotrivă fizice și abstracte dintre editori, cititori și scriitori de la noi și din străinătate.
Nu au lipsit din programul NOD Festival dezbateri și conferințe cu cele mai relevante tematici care ne preocupă astăzi: prezența României la ample evenimente dedicate cărții, monetizarea literaturii, (ne)folosirea IA, transferurile culturale prin traduceri și munca editorială în Europa și în America, ecranizare și dramatizare etc. A fost și timp, și spațiu suficient pentru a discuta despre rolul agenților literari. În plus, au avut loc dezbateri cu experți din instituțiile publice române, Ministerul Culturii și Institutul Cultural Român, despre ce putem face pentru a ne reprezenta țara cu profesionalism oriunde în lume. A fost apreciată și intervenția lui Simone Buhler, responsabila programului „Țară invitată de onoare“ de la Frankfurt Buchmesse, o bună prietenă a României și a celor care-și doresc să o reprezinte cum se cuvine la cel mai important eveniment de diplomație culturală în sectorul editorial din Europa și, poate, chiar din lume.
M-am bucurat în mod special că poezia a avut, și ea, momentul ei de glorie la NOD Festival 2026. Dezbaterea despre editarea de poezie am moderat-o chiar eu, avându-i ca interlocutori pe Diana Iepure, coordonatoarea departamentului de literatură română al Editurii Paralela 45 și pe Andrei Zbîrnea, coordonatorul colecției Arcade a Editurii pentru Artă și Literatură. Dacă ar fi să rezum ideile principale de la această secvență, acelea ar fi că se scrie mai multă poezie bună în România decât poate fi publicată și că, în ceea ce-i privește pe editori și alegerile pe care le fac, totul este subiectiv. Protagoniștii au dat și vești excepționale, în premieră la NOD Festival: Diana Iepure va publica Granița în raniță, o antologie din creația Adei Milea, alcătuită de Florin Hălălău, și Nu închide, se instalează ultima variantă de Alex Popescu, iar Andrei Zbîrnea va reedita în această toamnă Epistole pentru Camelia de Radu Vancu și va publica volumul de debut al lui Karmen Florea, tranquility trap.
Parte din farmecul unui asemenea festival este să alegi din multitudinea de evenimente pe care ți le propune și care se petrec, deseori, simultan: lansări de carte, dezbateri, sesiuni de autografe, întâlniri în școli și licee, sesiuni de pithcing, performance-uri și, începând de anul acesta, chiar și un campionat internațional de slam poetry. Acesta din urmă are un loc aparte în inima mea, pentru că m-am aflat în juriu, alături de Gabriel Elekes și Rene Karabaș. Competiția a fost câștigată de Lena Chilari, o profesionistă deja pe scenele de slam poetry și spoken word. Sala Centrului Multicultural al Universității Transilvania din Brașov a fost plină ochi, cred că eram peste o sută de persoane interesate de această competiție. NOD Festival a lansat, astfel, încă o platformă pentru lumea slamului, o scenă foarte necesară. Nu știu dacă ideea de competiție sau proximitatea fizică dintre oameni sunt cele care determină atmosfera specifică, însă emoția a fost palpabilă, așa cum nu poți simți citind o carte singur, în confortul propriului fotoliu. Nu a fost ușor de jurizat, pentru că s-au prezentat în competiție poeți foarte buni, unii cu experiență în acest performance.
SUA, Italia și Elveția: editorii care promovează literatura română în lume
În prima zi a festivalului, editorul american Will Evans, de la editura Deep Vellum, a ținut prelegerea „The American Dream for Foreign Writers”. La această prestigioasă editură, cunoscută deja în Statele Unite ale Americii pentru linia editorială ce propune publicului autori din Centrul și Estul Europei, au fost traduși Mircea Cărtărescu, Magda Cârneci, Tatiana Țîbuleac. Versiunea în engleză a romanului Solenoid, tradus de Sean Cotter, a luat în 2023 premiul Los Angeles Times Book Prize for Fiction, constând în 100 de mii de dolari. În plus, trebuie menționată și platforma incredibilă pentru promovare. Prelegerea lui Will Evans a fost spectaculoasă. Mi-a plăcut viziunea lui despre rolul literaturii și al editorului într-o piață de carte, fie și cea americană, în care doar 3% reprezintă traduceri, dintre care și mai puține ajung să fie bestsellere premiate.
Will Evnas a vorbit despre literatură ca mijloc de a completa cunoștințele oamenilor despre ceea ce se întâmplă în lume, despre cărți ca punți esențiale pentru a lărgi orizonturile cititorilor și în alte direcții decât cele, destul de limitate, pe care le susțin marile grupuri editoriale. Susținând integrarea vocilor din toată lumea la discuția despre literatură, Will Evans observă că cititorii nu au întotdeauna libertatea de a înțelege ceea ce se întâmplă dincolo de propriul spațiu cultural. În această situație, responsabilitatea nu poate fi atribuită pur și simplu cititorilor și lipsei lor de interes pentru literaturile străine. Evans o plasează, mai degrabă, editorilor și mecanismelor pieței editoriale care decid ce texte ajung să fie traduse, publicate și puse în circulație.
Din această perspectivă, literatura tradusă nu este doar un produs editorial, ci și o formă de acces la alteritate, o modalitate de a „întâlni lumea”. Pentru ca această întâlnire să fie posibilă, este însă necesară o întreagă rețea de traducători, editori, agenți literari, critici, festivaluri și instituții culturale – oameni care investesc timp, resurse și, nu în ultimul rând, încredere în circulația unei literaturi dincolo de granițele ei lingvistice și culturale. În acest ecosistem se înscrie și activitatea unor edituri precum Deep Vellum, pentru care traducerea este un mijloc de a face mai vizibile literaturile care altfel ar rămâne la marginea pieței americane.
Ascultându-l pe Will Evans, mi-a venit ideea să aflu și perspectivele doamnelor Olimpia Verger (Elveția) și Daniela Di Sora (Italia), două editoare remarcabile de literatură din Centrul și Estul Europei. Mă bucur că mi-au acceptat invitația la dialog și vă invit să găsiți mai jos mărturiile dumnealor cu privire la misiunea pe care și-au asumat-o ca editoare.
De origine română, Olimpia Verger este traducătoare și directoarea editurii Syrtes, din Geneva, specializată în publicarea în limba franceză a literaturii din Rusia și Europa de Est. A publicat cărți traduse din română, bulgară, cehă, maghiară, macedoneană, slovenă și rusă.
_________________________________________________________________________________________________________
Olimpia Verger: „Mesajul pe care trebuie să-l transmitem este universalitatea”
Doamnă Verger, atunci când decideți să publicați o traducere din Europa Centrală și de Est, ce argumente vă ajută să susțineți alegerea în relația cu cititorii? Cum le transmiteți că o literatură provenită de aici poate avea relevanță și dincolo de propriul său context cultural și geografic? Și în ce măsură adaptați modul în care prezentaŗi aceste cărți la specificul pieței literare și al publicului căruia vă adresați?
În relația cu cititorii, nu cred că există o diferență între a prezenta un roman venit din Europa de Est și unul dintr-un alt spațiu geografic. Principalul criteriu este calitatea cărții. Și cred că una dintre datoriile editorilor este să propună teme și scriitori cât mai diverși. Eu cred că cititorii sunt doritori să descopere și alte universuri și culturi. Și aceasta este, într-un fel, o formă de mondializare.
Editura Syrtes este cunoscută datorită specificului său, dar și calității cărților publicate. Uneori este nevoie de pedagogie, mai ales în cazul anumitor teme abordate. Dar, de cele mai multe ori, mesajul pe care trebuie să-l transmitem este universalitatea.
Pentru un scriitor din Europa de Est sau din altă parte, orice editură trebuie să pună la punct o serie întreagă de lucruri pentru ca volumul să ajungă la cititori: ceea ce numim promovare. Trebuie să acopere tot circuitul cărții, de la echipa comercială până la librari, ziariști, festivaluri etc.
Nominalizarea cărții Laviniei Braniște, Camping, pe care ați publicat-o în limba franceză, la prestigiosul premiu francez Médicis este o mare realizare pentru Editions des Syrtes. Traducerea îi aparține lui Sylvain Audet-Găinar. Felicitări! Se adeverește că aveți o intuiție foarte bună. Datorită alegerii dumneavoastră, ați contribuit la succesul internațional al acestei autoare deja cunoscute publicului străin. Ce anume v-a convins, la momentul în care ați descoperit Delfinariu, că această carte ar putea întâlni un public francofon? Și, privind acum retrospectiv, după nominalizarea la Médicis, există ceva în această carte sau în scrisul Laviniei Braniște care vi se pare că a făcut-o să depășească atât granițele culturale, cât și pe cele ale pieței editoriale românești?
Personal, eu așteptam această carte de multă vreme. Citisem câteva fragmente apărute în presă în avanpremieră și eram convinsă că subiectul și scriitura Laviniei vor putea acapara atenția publicului francofon.
Tema emigrației, văzută din interior, din punctul de vedere al unei persoane care pleacă și, mai ales, care se întoarce sau nu, mi se pare foarte nouă și cathartică. De cele mai multe ori, citim despre emigrație la rubrica de fapte diverse… Dar aici, în Camping, este vorba despre cei care nu fac „zgomot”, despre anonimi, despre emigranții de lângă noi. Dintr-un anumit punct de vedere, fiecare dintre noi este emigrant, într-un fel sau altul. Și de aceea mi se pare că este un subiect universal.
Modul în care descrie faptul că limba poate trăda că ești străin sau că acest lucru te aduce mereu la aceeași condiție de emigrant mi se pare absolut răscolitor. Universul literar al Laviniei este empatic, plin de finețe și de nuanțe. Iar întrebarea fundamentală pe care o pune în Camping este: „Unde este acasă?” Câți dintre noi nu și-au pus-o, fie într-o țară străină, fie într-un oraș mai îndepărtat?
Pe de altă parte, sunt multe alte teme și subiecte abordate în carte: relația mamă–fiu, pentru care Lavinia a ales un unghi original, fără niciun patos, feminitatea, la rândul ei abordată în filigran, și multe altele. Cred că toate acestea au contribuit la faptul ca romanul să fie remarcat în spațiul francofon. Și cred că este doar un început pentru „cariera” internațională a romanului Camping. Limba franceză poate să-i ofere și o mai mare vizibilitate, precum și posibilități mai mari de a fi publicat în alte limbi.
După ce a predat limba și literatura franceză în Italia, Daniela Di Sora a devenit, în 1976, lector de limbă și cultură italiană la nivel universitar, în Bulgaria (1977–1979 și 1986–1987) și în Rusia (1980–1986). În 1987 s-a întors în Italia, unde a devenit cercetătoare la Universitatea din Pisa, predând literatură rusă și bulgară, precum și traducere din limba rusă. Ulterior, și-a continuat activitatea didactică la Universitatea Tor Vergata din Roma, unde a predat limba și literatura bulgară și traducere din limbile slave. A fondat, în 1994, editura Voland, distinsă cu premiul Ministerului Bunurilor și Activităților Culturale din Italia pentru anul 2002, „pentru rolul important de mediator cultural îndeplinit prin publicarea unor traduceri de înaltă ținută”. Experiența de slavistă a Danielei Di Sora și anii petrecuți în Rusia și Bulgaria se reflectă puternic în profilul editurii Voland. Editura s-a făcut remarcată prin promovarea literaturilor din Europa Centrală și de Est, în special a celor slave, publicând autori ruși, bulgari, cehi, polonezi, români și ucraineni. Deși ulterior și-a extins catalogul către literaturi din întreaga lume, interesul pentru spațiul est-european a rămas una dintre mărcile sale distinctive.
_________________________________________________________________________________________________________
Daniela Di Sora: „Pluralitatea vocilor este o bogăție in-estimabilă și ceea ce, la prima vedere, poate părea mai îndepărtat și mai puțin familiar are, de fapt, enorm de multe să ne spună și să ne ofere”
Atunci când decideți să publicați o traducere din Europa Centrală și de Est, ce argumente vă ajută să susțineți alegerea în relația cu cititorii? Cum le transmiteți că o literatură provenită de aici poate avea relevanță și dincolo de propriul său context cultural și geografic? Și în ce măsură adaptați modul în care prezentați aceste cărți la specificul pieței literare și al publicului căruia vă adresați?
Cred că cititorii Voland – și, mai general, marii cititori – s-au obișnuit deja să aprecieze și să caute povești și voci provenite din țările Europei Centrale și de Est. Voland, alături de alte edituri italiene meritorii, a deschis granițele pentru a le face cunoscute cititorilor literaturi mai puțin cunoscute, dar pline de comori și de opere excepționale.
Ne-am afirmat pe o piață dominată de literatura anglofonă, cu care cititorii erau deja obișnuiți, însă exista dorința și nevoia de a des-coperi lucruri noi. Astfel, ne-am dat seama tot mai mult că pluralitatea vocilor este o bogăție inestimabilă și că până și ceea ce, la prima vedere, poate părea mai îndepărtat și mai puțin familiar are, de fapt, enorm de multe să ne spună și să ne ofere.
Ca editură, nu trebuie să prezentăm cărțile autorilor din Europa Centrală și de Est în mod diferit de felul în care propunem orice altă carte: cititorii știu că ceea ce le oferim a fost ales cu pasiune, pentru a completa, alături de celelalte cărți, proiectul nostru editorial, care se extinde și către alte literaturi și alte limbi.
Încă de la înființarea editurii dumneavoastră, ați știut să descoperiți și să susțineți autori înainte ca aceștia să dobândească recunoașterea internațională de care se bucură astăzi. Amélie Nothomb – care v-a rămas fidelă – și Gheorghi Gospodinov, pe care i-ați propus cititorilor italieni încă de la începutul carierei lor, sunt două exemple remarcabile. Ce se întâmplă atunci când descoperiți un autor al cărui manuscris vă convinge imediat? După ce semne intuiți că o operă, încă puțin cunoscută, e destinată să își găsească publicul? Și ce loc ocupă această intuiție în relația pe care o construiți ulterior cu autorul?
Să descoperi un autor pe care îți dorești să îl publici, printre manuscrisele care sosesc sau printre propunerile agenților și editorilor străini, este întotdeauna un moment extrem de incitant. Ceea ce ne convinge să decidem publicarea unei cărți este sentimentul că am descoperit o voce, un stil recognoscibil, care se distinge de celelalte, o poveste care ne emoționează tocmai pentru că este, în același timp, unică și universală.
Chiar dacă un autor se poate dovedi dificil, știm că, atunci când există calitate, stil și substanță, el va ajunge, într-un fel sau altul, la cititori, chiar dacă acest lucru poate dura ani buni! De aceea, preferăm să nu ne limităm la publicarea unei singure cărți, ci ne dorim să descoperim autori pe care să îi putem urmări de-a lungul parcursului lor, observându-le evoluția și maturizarea și construind împreună cu cititorii un dialog continuu și coerent.
