(distopie)
Ajuns – în sfârșit! – acasă, nu atât obosit (cum putea să fie?), cât uzat de drumul lung și monoton, Ionic’ s‑a așezat pe prispă. O obișnuință, o „tradiție”, nu o necesitate tehnică. A scanat curtea, aici nicio surpriză; apoi își roti privirea peste gardul transparent (o plasă de inox), dar nu în drumul de alături, ci direct spre dealul din depărtare, care se unduia (în circuite îl străfulgeră o sintagmă: „spațiu mioritic”), acum, în faptul serii și în culorile toamnei, ca într‑o tapiserie, ca într‑un tablou de… Nu se poate! Cum putea să uite?
Imediat începu să activeze memoria și imaginația literar‑cinematografică (noțiuni convenționale, desigur, traduse în limbajul casei): „… drumul urcă întâi anevoie până ce‑și face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted… La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare. Suflă o adiere ușoară și Hristos își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii și înnegrit de vremuri. Satul parcă e mort. Zăpușeala ce plutește în văzduh țese o tăcere năbușitoare. Doar în răstimpuri fâșâie alene frunzele adormite prin copaci. Un fuior de fum albăstriu se opintește să se înalțe dintre crengile pomilor, se bălăbănește ca o matahală amețită și se prăvale peste grădinile prăfuite, învăluindu‑le într‑o ceață cenușie”. Of, iar a dat‑o pe proză lirică… O fi stropit cineva în circuitele sale un pic de ceară sau de smoală în plus, un pic de cositor sau de sacâz mai mult – nu știu, fac și eu o presupunere de diletant –, dar era un biblioman înrăit: fără niciun fel de dubii, era o excepție printre semenii săi și lumea lui pragmatică; cui îi mai place, azi, literatura? Și, fiindcă placa de memorie îi funcționa impecabil, cita masiv și parafraza dens, ca un postmodernist sadea. Risca și acum să se declanșeze, doar că avea obișnuința să contextualizeze citatele, conform dispoziției proprii și a naturii. Noroc că între timp începu să plouă, răcorind imaginarul paradisiac, și peste peisajul liric se trase cortina unui sfârșit de act.
Închise pagina și intră în casă. Nicio schimbare remarcabilă, în lipsa lui. Privi spre panoul de pe peretele din stânga ușii (vizavi de geamul cu obloanele trase) și, fiindcă asta îi fu dorința, ea i se transmise imediat dispozitivului, și pe ecran apăru mișcarea de imagini. Instrucțiunea sudată pe hardul său îi spunea să nu ignore cele mai diverse surse de informare și de emoții, chiar dacă toate cele necesare îi erau deja inserate în propriile circuite. Se derula un remix după Casa lui Brad‑bury. Această nuveletă de doar câteva pagini devenise sursa unul lungmetraj, adăugându‑i‑se evenimente inventate în jurul locuinței supradotate tehnologic (aici tehnologiile încă erau în serviciul omului, ca niște slugi ascultătoare). Mai apoi au început să fie produse și proiectate, unul după altul, seriale fără capăt, în care deja tehnologiile deveniseră protagonistele narațiunii, oamenii doar beneficiind de ele (de exemplu, la bucătărie) sau deservindu‑le, în cazul unor defecțiuni, și asistându‑le, cumva caraghios (într‑un episod era o scenă nostimă, în care unul dintre locatari mătura (!) – cu mătura obișnuită, de până la Reforma Tehnologică – niște firimituri, căzute din transportorul autopropulsant arhiplin).
Nimic nu mai era ca în original (ca la Bradbury), când povestea era o distopie, pe cât de glumeață, pe atât de trist‑dramatică, din punctul de vedere al omului comun, desigur. Al „omului natural”… Accesând din nou memoria literară, Ionic’ își aminti de câteva pasaje ale nuvelei uitatului scriitor american, zâmbind condescendent: „Din vizuinile pereților au țâșnit șoriceii roboți. Dereticătorii mici și neastâmpărați, plămădiți din metal și gumă, mișunau prin toate încăperile. Ei se ciocneau de fotolii, rotițele lor se învârteau grăbite, zbătând lâna covoarelor și aspirând în tăcere firicelele de colb pitite prin cine știe ce crăpăturele. Pe urmă au dispărut, ca niște oaspeți misterioși, în adăposturile lor. Ochii lor electrici de culoare trandafirie s‑au stins. Casa strălucea de curățenie”. Așa își imagina omul comun folosul a ceea ce se cheamă Artificial Intelligence.
Ionic’ era un robot în reciclaj, antrenat într‑un perpetuu program de perfecționare. Nu a evoluat chiar de la șoriceii ridicoli ai lui Bradbury, ar fi fost chiar rizibil. A debutat cu etapa de asistent al lui Ion G., fiindu‑i deopotrivă calculator, enciclopedie, servitor în treburi mărunte (nu, nu era vorba de menaj, era mai curând însoțitor, gardă de corp, purtător de bagaje și de spadă, în limbaj uman foarte vechi). Acest prenume al său, Ionic’ (cu accent flotant, în funcție de context), inventat de colegii săi, roboții asistenți, era și un derivat de la numele lui Ion G., dar și o poreclă dată firii sale mereu agitate și mereu în căutare. Colegii lui erau mai curând dispozitive la îndemâna patronilor, el însă, „ca un ion liber”, era mereu în investigare, venind cu propuneri de optimizare încă înainte de a fi întrebat. Îi plăcea literatura și asta îl deosebea de toți ceilalți semeni, pasionați mai mult de evoluția Galacticii sau de sporturile umane, mult mai amuzante și imprevizibile decât jocul literelor.
A stat cu Ion G. în capitalele europene, până când școlitul său patron a simțit că „îi este dor” de meleagurile natale, că „fie pâinea cât de rea, tot mai bună‑n țara mea”. Aici – nicio exagerare. Bucatele alese ale Parisului și Milanului, oricât de „delicate și apetizante” (vorba lui Ion, deoarece pentru Ionic’ acest subiect era unul abstract), nu i‑au putut schimba preferințele culinare ale psihoistoricului Ion G., care nu a găsit în lumea largă brânză mai bună și vin mai bun decât cele din putina și butoiul păstrate în beciul său, delicatețuri asistate de ceapa și roșiile din grădina proprie, îngrijită, în lipsa lui, de confrații mai mici și mai modest dotați ai lui Ionic’. De altfel, tocmai acea revenire la vatră l‑a făcut pe Ion G. printre primele milioane de victime ale conflagrației totale. Declanșat în țara vecină din cauza paternității borșului ucrainean (așa scria Ion G. în Le Figaro Magazine: „Paternitatea borșului ucrainean ca premisă socio‑psiho‑istorică a conflictului ruso‑ucrainean”/ „La paternité du bortsch ukrainien comme prémisse socio‑psycho‑historique du conflit russo‑ukrainien” – exagera, desigur, dar putea să aibă și dreptate: cauzele tuturor războaielor sunt întotdeauna supte din deget, și un tâmpit, care nu se pricepe la a face și a se mândri cu propriul borș, va râvni întotdeauna la produsul și performanța culinară a altuia); apoi continuând cu o altă conflagrație, una chiar eternă, din Țara Sfântă, măcelul mondial a mocnit ceva vreme, apoi, brusc și violent, pur și simplu, a explodat, aproape concomitent, în toate zonele locuite de oameni. Nimeni nu a mai avut timp de gândire și soluții. Lumea a murit subit și cumva firesc, aș zice: ca poezia dintr‑o Baladă de Nicolae Leahu, dacă aș fi sigur că ați citit poemul.
Tehnologiile, gândite de oamenii deștepți pentru securizare și prosperare, odată ajunse în mâinile indivizilor rău intenționați, au devenit arme letale. În tentativa disperată de a salva umanitatea, mama‑natură a înțeles că prostia (naturală, da) va triumfa, oricum, mai ales că toți găsiseră și țapul ispășitor: inteligența. Naturală sau artificială, ea cică ar fi fost cea care ar fi generat nenorociri majorității, adică mediocrității credule, ușor manipulabile și agresive.
Înțelegând că acest inel al spiralei evoluției a eșuat, Natura a simțit că nu există o altă salvare decât să scape de om – acest rebut al evoluției din ultimele câteva zeci de milioane de rotații terestre în jurul Astrului. Și atunci, lăsând lucrurile să se precipite în mod natural, conform naturii umane (în exponenții ei majoritari), toată speranța naturii era să se perpetueze pe alte căi.
Inclusiv, pe cea a evoluției Artificial Intelligence, capabile să se autoprolifereze, să se recicleze și să se perfecționeze continuu. Or, până la urmă și ea, inteligența artificială, era un produs al evoluției umane.
… Inutilă deja, casa, salvată ca prin minune, avea să devină scena vreunei nuvele scrise de un potențial Bradbury al inteligenței artificiale, șoriceii agitați fiind (probabil, în acest caz) oamenii alergând și făcând ordine în propriile grădini de zarzavaturi (sau în alte ocupații similare), crezând că astfel aveau să salveze umanitatea de foame…
Acum însă, consecințele dramei globale (finalul, cum se spunea pe vremurile tradiționale) aminteau de vechiul Bradbury: „Ora zece. S‑a ițit soarele, sfâșiind perdeaua ploii. Casa stătea singuratică între ruine și scrum. Era unica, rămasă ca prin minune, neatinsă în întregul oraș. Noapte de noapte orașul distrus emana o auroră radioactivă care se vedea de la multe mile depărtare”.
Ionic’ a ieșit afară, privind curtea și imprejurimile abundent însorite, de parcă se trezi subit într‑o eră primordială, a unor începuturi. Se așeză, din nou, pe prispă, ca un țăran de ai lui Rebreanu. Se cheamă „misiune îndeplinită”, îi trecu un gând arhaic prin circuite. Se cheamă: „Lăsat la vatră”. Apoi îi tăcură toate circuitele și doar o amintire, pur literară, îi licări, în final.
„Azi au dat soare”, își aminti o replică din Groșan și izbucni în râs.
