Soldații
muncesc din greu,
construind o casă.
Ei bat
trupuri în pământ
ca pe niște cuie,
zugrăvesc pereții
cu sânge.
Înăuntru ușile
rămân încuiate, închise
ca niște ochi de piatră.
Înăuntru scările
par alunecoase,
toate treptele coboară.
Nu există podea:
doar un acoperiș,
unde cade cenușă
zăpadă întunecată,
zăpadă omenească,
deasă, mută,
căzând.
Veniți, spun ei.
Casa aceasta va
dăinui pe vecie.
Tu trebuie s‑o ocupi.
Și tu, și tu
Și tu, și tu
Veniți, spun ei.
E loc
pentru toată lumea.
Ținuturi de graniță
(Bunicii mele)
Strivește‑mi ochii, struguri amari:
stoarce‑le vinul vederii.
Am încercat să fugim peste Yalu cel înghețat, spre Ch’ientao
sau Harbin.
Am văzut soldații japonezi trăgând:
Am văzut bărbați și femei din satul nostru spulberați
în hieroglife de măruntaie,
fără să graveze nimic.
Râu al lui niciodată.
Râu, opusul lui Lethe, opusul uitării,
despărțindu‑i pe cei care au trăit de cei care au fost uciși:
de ce am supraviețuit?
Mă minunam de fiecare trup cu pielea lui separată,
cu suferința lui separată.
Prietenul meu din copilărie zăcea pe gheața înnegrită
de cizme:
I‑am atins fața, nevenindu‑mi să cred,
Am încercat să‑l țin de mână, dar și‑a tras‑o brusc,
de parcă i‑ar fi fost rușine că moare,
ochi mărit de tot ce‑a văzut, de toți cei care‑au dispărut:
pupilă a suferinței.
O singuratic, gol al unui ochi
dat peste cap în orbita lui,
Mi‑era frică să te văd:
ultimele gânduri, ultimele vise târându‑se prin țeasta lui
ca viermii.
Însemnări din războiul uitat
(Tatălui meu)
Tu, pe care nu te‑am putut apăra,
când am să te uit:
când am să‑i uit pe soldații din Nord care te‑au luat
la interogatoriu, și nu te‑am mai văzut niciodată?
Am fugit spre sud în ianuarie 1951 fără tine,
cu încă un milion de oameni
pe Shinjangno, vechea Șosea Imperială dintre Phenian
și Seul.
Simțeam în tălpi cum lovea artileria la kilometri distanță,
pământul cutremurându‑se.
Auzeam zumzetul și mârâitul motoarelor, pe când
bombardierele B‑29 roiau spre noi
ca un război în cer, dar nu în rai,
un război între zei care nu erau zei,
ba rachete șuierând în misiunea lor de căutare și distrugere,
ba bombe de demolare cu acțiune întârziată explodând în
jurul nostru,
ba căscând cratere mai mari decât casele,
lansând rachete luminoase cu fosfor alb la 900
de metri înălțime
în timp ce noi îngenuncheam ca cerșetorii în fața exploziilor,
folosindu‑i pe morți drept scuturi,
cu jambiere din cadavre,
ferindu‑ne fețele de viscolul de schije,
viscol de membre și de piele în flăcări,
al tuturor celor care au părăsit lumea asta într‑un mormânt
de fum.
N‑am să uit niciodată mirosul de carne arsă.
N‑am să uit niciodată duhoarea plăgilor deschise, a
puroiului, a cangrenei,
mirosul oamenilor
care putrezeau și încă nu muriseră:
nici țipetele răniților gemând fără morfină,
un băiat înfigându‑și dinții în braț
ca să‑și ia gândul de la rana
care‑i spintecase burta,
mușcând adânc până vedeai osul lucind prin carne
ca dinții într‑o groapă comună.
Noaptea ne luptam pentru puținele hambare, cocioabe,
latrine rămase în picioare.
Fără combustibil, ardeam bălegar ca să ne încălzim
până când lumina focurilor
noastre atrăgea bombardierele.
Ne‑am ales cu febră și degerături mergând sute de kilometri
prin zăpadă,
mergând prin Taejon, provinciile Cholla, Taegu, Chinju.
Când s‑a terminat mâncarea, am mâncat nutreț de vite,
am mâncat scoarță, am mâncat păduchii
de pe propriile trupuri
până ne‑au sângerat gingiile,
până când, ajunși la Pusan,
nu mai căcam decât apă.
Ce n‑aș da să aduc înapoi satul acela amărât pe care‑l uram
de copil.
Uneori, în visele mele, strigi ca o bufniță‑suflet,
Ce‑ai făcut cu viața ta,
cine vei deveni, cine, cine, cine?
Nu‑ți pot vorbi decât în lucruri frânte,
Nu pot vorbi decât în gloanțe, schije de grenadă, tuburi de
mortier și baricade:
Mă gândesc la singurătatea muribunzilor,
la trupurile pe care le‑am văzut pe drum,
putrezind separat:
Mă gândesc la băiatul acela care‑și mușca brațul
și n‑a supraviețuit nopții,
câini sălbatici rozându‑i țeasta dimineața, toată fața lui
un „orificiu de ieșire”-
Mă gândesc la un hoit spumegând de viermi, la osul negru
de muștele care se nasc.
Lumină de zăpadă
Mai mult decât pâinea
mea zilnică
tânjeam după un cuvânt, un cuvânt despre el
(Anna Ahmatova)
Zăpadă a neștiinței –
ne‑nimic
zăpadă a niciunui
cuvânt – nici scrisori
nici fotografii – nici apeluri
cu taxă inversă – nici transmisie
în direct – nici ultima
voință – nici
„rămășițe” –
nici funingine – nici păr
nici oase
rupte – nici dinți –
Tu flămânzești
după ce –
nu terci de cenușă –
nu firimituri de țeastă –
nu gheață sau promoroacă
din stepele siberiene –
zăpadă a orelor –
an după an – niciodată
după niciodată – Tu ai trăit
fără el
cu el
înlăuntru –
(Traducere din engleză de Viviana Popovici)
