Aproape toți șefii pe care i‑am avut de‑a lungul timpului (cu excepția Lidiei Kulikovski sau a Marianei Harjevschi de la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”) au fost adevărați dictatori, care s‑au purtat foarte urât cu angajații lor – inclusiv cu mine –, insultându‑i și insultându‑mă într‑un mod îngrozitor, trecând peste noi cu tancurile lor cu șenile de fier.
Seara, acasă, mă întorceam descurajat, cu moralul la pământ. Nu voiam să fac nimic. Unii dintre colegii mei erau urechile lor, „informându‑i” ce facem și ce gândim, când venim și când plecăm, ce credem despre ei, despre Unirea cu România sau despre războiul dus de Putin în Ucraina. Ei știau să ne facă viața insuportabilă doar pentru că aveam alte viziuni politice, diferite de ale lor, doar pentru că gândeam și trăiam altfel. Ne luau în tărbacă în fața tuturor, batjocorindu‑ne fără milă. Nu ne concediau, dar ne marginalizau. Ne lăsau să muncim mai departe, la un job care nu ne mai aducea niciun fel de satisfacții, dar în fiecare zi ne luau la mișto, transformându‑ne viața într‑un calvar. Noi răbdam de dragul salariului. Iar ei, știind asta, ne aruncau în fiecare zi în cap alte și alte găleți de noroi. Ce urmăreau și de ce o făceau? Încercau să ne facă să renunțăm de bunăvoie și nesiliți de nimeni la convingerile noastre și să trecem în tabăra lor? Sau, pur și simplu, își arătau mușchii, ca să înțelegem și noi cine‑i șeful în instituția respectivă?
Cu asemenea șefi, nu aveam decât o opțiune: să devenim spionii lor, dacă nu voiam să ajungem niște cârpe de șters podelele. Voiau oare să ne oblige să plecăm? Posibil. Dar de ce oare nu ne concediau? De ce oare ne frecau ridichea sub nas și nu ne dădeau afară? Ar fi fost mai uman să facă asta. Dar nu, nu, ei ne țineau, pentru a‑și bate joc de noi. Ceea ce m‑a făcut să plec de la atâtea locuri de muncă nu a fost leafa, ci umilința. Am plecat la un salariu mai mic pentru a scăpa de umilința la care eram supus nonstop. La noul job încercam să‑mi refac viața și o luam de la capăt. Nu peste mult, noii șefi își dădeau arama pe faţă, și eu îmi dădeam seama că nu se deosebeau prea mult de vechii șefi: erau aceiași tirani, poate chiar și mai duri decât precedenții. Din această cauză, plecam și de acolo. Plecam ca să pot supraviețui ca om și ca intelectual. Plecam la un nou job. Plecam de peste tot.
În tot răstimpul ăsta, doar la scris nu am renunţat niciodată. Literatura a rămas mereu singurul meu prieten care nu mi‑a întors niciodată spatele. Căruia nu i‑am întors nici eu niciodată spatele. Și care mi‑a furnizat cele mai mari bucurii în viața asta.
Primul meu roman publicat (înaintea lui am mai avut unul, pe care l‑am pierdut), Măcel în Georgia, l‑am scris când se crăpa de ziuă, între cinci și zece dimineața, vreme de o jumătate de an, înainte de a merge la slujba mea de la un post de televiziune finanțat de occidentali, unde eram mereu batjocorit.
Puteam să scriu doar dimineața, pentru că seara mă întorceam atât de umilit, încât nu puteam să fac nimic altceva decât să mă lungesc în pat, cu o eșarfă pe ochi, încercând să nu mă gândesc la nimeni și la nimic, până adormeam. Scriam dimineața. Înainte de a scrie, alergam, timp de o oră, până ajungeam ud de sudoare. Cu maioul umed și cu inima bătându‑mi cu putere în piept, mă așezam la masa de lângă fereastră și începeam să scriu. Nu știam ce. Scriam ca să scot din mine toate cuvintele alea care‑mi explodau zilnic în cap. Scriam ca să scap de acel sentiment represiv de neînsemnătate. De înjosire. Scriam ca să‑mi recapăt demnitatea și bucuria de a trăi. Cu aceste gânduri, deschideam caietele verzi – îmi plăcea să scriu în caiete verzi – și începeam să scriu. Scriam fără a avea vreo idee în minte. Fără să știu ce întorsătură va lua romanul meu. Fără să știu unde o să ajung.
Intenția primordială, punctul de plecare al acestui roman sau al altora a fost să‑mi ajut personajele să‑și recâștige demnitatea de care au fost deposedate (le‑a fost zdrobită fără scrupule) de mediul în care trăiau sau munceau, dar fără de care nu ar fi putut trăi mai departe. Toate personajele mele sunt niște oameni sărmani. Ratați. Marginali. Bețivi. Agresori. Deținuți. Solitari. Izolați. Într‑un cuvânt: oameni fără demnitate. Oameni înjosiți. Dezonorați de societate. De o societate crâncenă și nedreaptă. Încercând să‑i ajut să găsească noi modalități de a continua să trăiască, de a o lua de la capăt, de fapt, mă ajutam și pe mine, pentru că și eu eram în pielea lor, având pe cap niște șefi dictatori.
Unul dintre romanele mele, Margareta noastră, vorbește despre eșec. Despre cum îți poți rata viața după ce ai avut vântul în pânze și pe toți la picioarele tale, în perioada în care Republica Moldova își câștiga independența. Este un roman despre formare, dragoste, dar și despre KGB. Terebnea, un mare poet suspectat de colaborarea cu KGB, moare. Cu toate acestea, nu știm dacă a murit că i‑a fost dat să moară sau și‑a luat singur viața. Amanta lui devine amanta tuturor. Și astfel, tânărul poet, personajul principal al romanului nostru, își dă seama că pentru a putea trăi și a continua să scrie, trebuie să renunțe la felul în care a trăit și a scris până atunci. Trebuie să o ia de la capăt. Trebuie să‑și recapete demnitatea pierdută.
Această stare cvasigenerală de umilință, în care se zbat mai toţi conaționalii noștri, este un punct de plecare al literaturii mele. Umilința te împiedică să trăiești și să te bucuri de viaţă, ea fiind produsă la fiecare etaj al societăţii noastre, care este plină ochi cu tirani. Îi poți întâlni în familie, la școală, la universitate sau la job. Mai cu seamă, la job.
Cred că tirania am moștenit‑o din perioada sovietică. A pătruns atât de adânc în noi, împărțindu‑ne în două categorii: cei umiliți și cei care umilesc. Și nu de puține ori se întâmplă ca cel umilit să ajungă și el un tiran, atunci când devine șef, asemenea dictatorilor pe care‑i detesta și din cauza cărora a avut atâta de pătimit. Umilit la job și tiran în familie. Umilit în familie și tiran la serviciu. Umilind și umilit în același timp.
Un fel de Putin în miniatură.
Iar mulţi dintre acești șefi tirani, culmea, sunt mari admiratori ai lui Putin, ai lui Orban sau Trump.
Când afli asta, te apucă groază.
Oamenii ăștia, care azi ne umilesc, mâine îi vor întâmpina pe ruși cu flori la marginea străzii. Iar asta e de‑a dreptul înspăimântător.
